În 1967 Ceaușescu a decis că românii care pleacă în străinătate, în interes de serviciu, să fie instruiți de Securitate. Instituționalizarea acestui nou tip de relații cu seviciile speciale se făcea prin ministerele de resort.
Istoricii care se ocupă de evoluția Securității constată că între „epoca Dej” și instituția de după 1965, deosebirile sunt substanțiale. În primul rând, prin aceea că Securitatea a fost supusă de Ceaușescu unui riguros control de partid. Și inclusă, la vedere, în realizarea sarcinilor de plan.
În vara lui 1967 s-a produs o adevărată schimbare prin crearea Consiliului Securității Statului (CSS).
Furturi și accidente de muncă
Urmărind stenogramele ședințelor conducerii de partid, putem conchide că, în geneza și misiunile noii instituții, determinant a fost raportul dintre anumite realități românești și ideologia comunistă.
În iunie 1967, Comitetul Executiv al CC al PCR a discutat, printre altele, ’”starea de indisciplină în muncă” din întreprinderile socialiste. Anul precedent se înregistraseră 12. 000 cazuri, soldate cu pagube de 195 milioane lei. Dintre acestea, 40 587 erau accidente de muncă, cu rezultatul a 852 morţi. Timpurile se schimbaseră, vina nu mai putea fi atribuită uneltirilor imperialiste, nici sabotajelor dușmanului de clasă. Dar nici nu se admitea ideea de-a informa cetățenii despre această stare infracțională care contraveneau teoriei superiorității socialismului și ocrotirii proprietății colective de către omul nou. “Socialismul este singura soluţie ce asigură manifestarea deplină a personalităţii umane“, declara public Ceaușescu. Muncitorului, ţăranului, scriitorului, pictorului, compozitorului sau omului de ştiinţă, regimul a oferit fiecăruia posibilitatea “să poată crea, să poată pune tot ceea ce are mai de preţ, în slujba omului, a bunăstării sale”.
Toată munca într-o singură mână!
Ca-n manageriatul unei corporații cu arie internațională, în 20 iunie 1967, Ceauşescu impune “să concentreze toată munca de securitate într-o singură mână”. În discuțiile purtate, liderul solicită “instruirea obligatorie a tuturor celor care pleacă în străinătate” de către ” un grup“.
Atunci – și nu în anii 80, cum s-a spus adesea -, Ceaușescu a luat decizii radicale privind contactele externe. “Niciun om nu poate pleca în străinătate până nu va fi instruit de acest grup împreună cu un reprezentant al secţiei”, a impus el cu claritate instituționalizarea relațiilor de colaborare cu Securitatea.
Oamenii nu mai erau chemați însă la sediile Securității, ci la ministerele de resortul cărora ținea scopul călătoriei lor peste hotare. “Să facă treabă pentru stat”, spune el despre cei cărora li se aprobă plecările în străinătate, “să ştim ce ne lipseşte, să cunoaştem toate lucrurile acestea care intră în spionaj, dar lucruri care nu sunt secrete, ci de informare tehnică.”
În asemenea condiții, sunt superflue dezbaterile postcomuniste asupra colaborării cu Securitatea a celor trimiși să încheie contracte economice, cu burse de studiu sau creație.
Consiliul Securității Statului
De pe platforma acestor discuții s-a înființat CSS. În fruntea noii instituții a fost numit Ion Stănescu. Tânăr frezor la Uzinele Malaxa, (până-n 1962 purtase numele Silaghi), fusese scos din producție și promovat activist încă din 1948. Treaptă după treaptă în ierarhie, s-a specializat, s-ar putea spune, în politruc și cadrist al Armatei și Internelor. Ultimii trei ani, Stănescu deținuse funcția de prim-secretar la regionala de partid Oltenia.
În urmă cu câțiva ani, Ion Stănescu mi-a relatat astfel momentul numirii sale: “M-a chemat Ceauşescu şi nu am să uit, am tot respectul, îl bălăcăresc unii acum, dar m-a impresionat pentru că mi-a atras atenţia asupra a trei lucruri. Prima: trebuie să luaţi măsuri să nu se mai întâmple abuzuri şi abateri cum s-a întâmplat mai înainte, să schimbăm această starea de lucruri. A doua: să nu luaţi orice nemulţumire a cetăţenilor României drept manifestări duşmănoase; erau probleme cu aprovizionarea, cu toate, cum e şi în prezent; accentul mai mult pe muncă de prevenire. Şi a treia ce mi-a cerut: trebuie să faceţi reforme radicale pentru pregătirea ofiţerilor.“
Cel mai simplu s-a intervenit în pregătirea ofițerilor. Au fost incluși în programe de învățare a șofatului, dactilografiei, înotului, limbilor străine și specializați în științe juridice. Recrutați din producție pentru școala de ofițeri de securitate, din 1968 absolvenții acesteia erau înscriși direct în anul trei al facultăților de Drept, secția fără frecvență. Spre nemulțumirea celorlalți studenți care se confruntaseră la admitere cu o concurență de 30-40 de înscriși pe câte-un loc.
Prevenirea „pe față”
De la Ceauşescu, a declarat Ion Stănescu, n-a primit nici o indicație privind informatorii. A decis scoaterea din evidențe a celor trecuți de 60 de ani, considerați de-acum inofensivi. Dacă pe social-democrați i-a inclus Ceaușescu în categoria de onoare a ilegaliștilor, foștii aliați ai comuniștilor din iunie 1944, țărăniștii și liberalii au fost, de asemenea, scoși din evidența categoriilor periculoase. În “baza de lucru“, după declarațiile lui Stănescu, au rămas legionarii și iredentiștii maghiari. Până la sfârșitul regimului comunist, foștii legionarii au reprezentat un potențial pericol.
În spiritul misiunii de prevenire, s-a lucrat “pe față“, înființându-se birouri ale Securității în întreprinderi. Aparțineau Direcției de contrainformații economice conduse de Emil Macri. După spusele lui Stănescu, ideea acestor birouri a fost o creație românească și foarte apreciată de Ceaușescu. Ofițerii activi și conducerea întreprinderii “conlucrau“ direct cu angajații. Scopurile declarate erau protejarea secretelor în afacerile de export, creșterea disciplinei în producție, stoparea furturilor din întreprindere. Pe baza unor astfel de ordine interne, emise de Ion Stănescu, accentul muncii Securităţii s-a deplasat pe prevenire.
Psihoza omniprezenței Securității
Întreaga activitate a Securităţii se orienta de-acum spre „lămurirea” românilor de-a nu se antrena în alte activităţi decât cele privind munca lor şi interesele generale ale societăţii, specificate de documentele de partid. A fost o „reprofilare”a Securităţii, spune ulterior Stănescu, sarcinile sale identificându-se cu ale partidului. Noile „acţiuni specifice” sunt „avertizarea” celor pe cale de-a călca strâmb și „punerea în discuţie în colectivele de muncă”. În locul foştilor duşmani ai poporului au început a fi urmăriţi membrii de partid, personalităţile publice, scriitorii, artiştii care veneau în contact cu străini, tehnicienii care încheiau contracte economice cu străinătatea.
Ideea că Securitatea e pretutindeni alimentează o nouă psihoză socială.
Generalul Caraman, mândria Securității
Înlocuirea vechiului șef Alexandru Drăghici cu Cornel Onescu a fost prima schimbare resimțită de cei desemnați ca „scutul și sabia partidului”. Se instala astfel și-n vârful Securității o nouă generație.
Paris-Moscova, via București
Prestigiul spionilor români ajunsese recunoscut în blocul militar comunist prin rezultatele rețelei care, operând în Franța, se înfiltrase în NATO la sfârșitul anilor 50. „Mihai Caraman este mândria noastră”, a declarat Nicolae Pleşiţă („Ochii şi urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă, Dialoguri consemnate de Viorel Patrichi”, Editura Ianus, Bucureşti, 2001). Fiecare ţară acţiona pentru obţineri de date dar documentele legate de confruntarea dintre NATO şi Tratat se aduceau cu sacii pe aeroportul Băneasa. Erau transmise, conform înțelegerilor, și Moscovei, după relatarea lui Pleșiță.
Personaj charismatic și dotat din plin cu inteligență socială, cum numesc psihologii arta selecției și cultivării oamenilor utili, Caraman îi ghida și pe demnitarii români în descoperirea frumuseților Parisului, făcându-li-se simpatic.
Dar în 1968, un înalt ofiţer KGB, Eugen Runge a dezertat la americani. Datorită lui a fost deconspirată reţeaua Caraman alcătuită din cetăţeni occidentali care lucrau pentru NATO. În 1968, reţeaua a fost lichidată iar șeful ei, rechemat în ţară. Nu întâmplător deconspirarea s-a produs după retragerea lui de Gaulle, potrivnic al încorpării Franței în Alianța Nord-Atlantică, spun istoricii Securității.
La panoul de onoare: I.C. Drăgan și Emil Palade
Răzbătea în acea perioadă din informările secției de relații internaționale către conducerea partidului și trebuința de lobby extern dar și de control asupra relațiilor de afaceri cu alte țări.
MAE, Ministerul Comerţului Exterior şi Camerei de Comerţ studiau posibilitatea atragerii unor români din străinătate. Se înțelege că asemenea acțiuni cu bătaie lungă intrau și în calendarul Securității.
Printre exemplele de bună practică recomandate erau Iosif Constantin Drăgan din Italia şi George Emil Palade din SUA. Se indicau și ”relaţii amicale“cu soţiile de origine română a unor personalităţi, precum soţia lui Jacques Chaban-Delmas, atunci primar la Bordeaux și președinte al Adunării Naționale franceze. Dintre exemplele pozitive se enumerau turneul Ansamblului folcloric Ciocârlia în SUA şi Canada, sărbătorirea, la Viena, a 500 de ani de la zidirea Mănăstirii Putna şi centenarului naşterii lui Coşbuc.
Pacepa mânca, din devotament, parizer în „cușcă”
După 1965, Securitatea avea o grijă nouă – copiii Ceaușeștilor și fiii demnitarilor din gașca acestora.
Când tatăl lor a ajuns la putere, Nicu avea 14 ani, Zoia 16, iar Valentin 17. Niciunul major. Cum în cuplul Ceaușescu, sarcina educației copiilor și-o asumase mama, aceasta intră în contact direct cu capii serviciului de pază și protecție a demnitarilor. Securiștii o vor recunoaște, dintru început, pe Elena Ceaușescu ca pe-o „șefă”cu mare influență în carierele lor.
Iar crizele din familia Ceaușeștilor puteau avea urmări diverse. O încercare neizbutită a Zoiei de-a se sustrage umilitorului control matern instituționalizat, a avut urmări pozitive pentru Mihai Pacepa, spun foști demnitari. După ce Zoia plecase într-o direcție necunoscută, abandonându-și mașina în zona Gării de Nord, Pacepa jucase teatrul marii îngrijorări. După mărturia lui Ștefan Andrei (“Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machaivelli. Ştefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea”, Adevărul, 2011), două zile și două nopți a petrecut Pacepa atunci în „cușca” din poarta vilei Ceaușeștilor. Mânca ostentativ parizer cu pâine. I văita mamei că n-a mai dormit și nu s-a mai mișcat de-acolo. Și că plânsese de teamă și îngrijorare pentru soarta fetei. Slabă de înger, ca oricare mamă în împrejurări ca aceasta, după fericitul deznodământ al revenirii Zoiei acasă dintr-o excursie în Maramureș, Elena Ceaușescu l-a împins sub ochii soțului pe Pacepa ca marele „devotat” al familiei.
Lavinia Betea
Publicat în Adevărul
Octombrie 2012