Cu patru clase primare la activ, Ceauşescu s-a întreţinut în anii puterii cu personalităţi mondiale. Şi le-a făcut impresie pozitivă. După mărturia apropiaţilor, mai tinerii demnitari s-au întrecut să-i servească în operaţia de modelare culturală.
„… Noi dăm o mare atenţie şi avem o mare încredere în viziunea politică şi în talentul pe care dv. îl dovediţi”, îi spune Papa Paul al VI-lea lui Ceauşescu, în primăvara lui 1973, la Vatican. Depăşind obişnuita politeţe diplomatică, înaltul pontif şi-a asigurat oaspetele că recunoaşterea aceasta nu vine doar de la admiratori ci şi de la „simpli observatori”.
O impresie net pozitivă, aşadar, împărtăşită de oameni politici şi personalităţi mondiale despre liderul român ce ieşise din tiparele consacrate ale conducătorilor din Estul Europei. Cu atât mai impresionaţi se arătau pe-atunci tinerii emuli de acest „fiu mesianic” al naţiunii.
Lecturi vechi şi noi
Ceauşescu s-a mulţumit cu lecturile beletristice din şcoala primară, închisoare şi din anii cu funcţii în DSPA. Studiase, fără îndoială cu sârg manualul lui Stalin despre marxism-leninimsului, ştia poezii din lirica românească reprezentativă a secolului XIX şi mai citise ceva literatură critic-realistă. Lecturase de-a lungul vremii documentele programatice ale PCUS şi altor partide comuniste şi muncitoreşti, sinteze şi buletine speciale făcute de Agerpres, traduceri şi documentări diverse întocmite de specialişti pentru decizionali.
„Acum nu mai găsea răbdarea şi forţa de interiorizare necesare lecturilor, mărturisea despre Ceauşescu ajuns la putere, Dumitru Popescu („Cronos autodevorându-se, Memorii vol. II, Panorama răsturnată a mirajului”, Curtea Veche, Bucureşti, 2006). Tăia toată ziua plicuri cu informaţii secrete sau parcurgea sinteze şi rapoarte precum şi buletine trimise de Agerpres. În schimb dovedea o capacitate de asimilare ieşită din comun pentru orice demonstraţie teoretică orală, oricât de complicată. Filtra totul critic dar esenţa valabilă o selecta şi şi-o întipărea în minte, transformând-o în depozit activ şi valorificând-o în împrejurări adecvate”.
„Colocvii” cu minţi strălucite
În biroul din sediul CC, Ceauşescu îşi consuma mare parte din săptămână în convorbiri cu şefi de partide şi state, miniştri, ziarişti şi parlamentari de diverse orientări, uneori, savanţi şi artişti. Prin astfel de „colocvii” cu minţi strălucite ale epocii sale, s-au produc „iluminările” lui Nicolae Ceauşescu, susţine acelaşi Dumitru Popescu. Acest „student la Academia Inteligenţei Universale”, cum îl numeşte memorialistul, s-a modelat însă printr-o maieutică ale cărei efecte perverse. Căci rolurile din întrevederile lui Ceauşescu sunt altfel dispuse decât în dialogurile socratice despre bine, adevăr şi frumos. Oricât de destinsă putea fi convorbirea şi oricât de elevaţi partenerii, statusul gazdei perturba percepţia influenţei. Tratat ca atare, Ceauşescu se crede a fi, nu emul, ci magistru al „inteligenţei universale”.
“Genii sau zei nu există, zisese Ceauşescu în primăvara lui 1965. Nu există om care să nu aibă şi părţi bune şi părţi rele. Când însă se consideră că el este unicul atotştiutor, atunci nu mai este bine”. Dar pe măsura multiplicării contactelor exterioare, Ceauşescu s-a distanţat şi de vechii tovarăşi. Dacă la început, foştii componenţi ai Biroului Politic îi spuneau Nicu, aşa cum îl apucaseră din închisoare, au renunţat treptat, la familiarisme. Doar Maurer şi Bodnăraş au continuat să i se adreseze pe numele mic. Dispare şi din vocabularul funcţionarilor din sediul CC apelativul „şefu”, cum îi spuneau, între ei, lui Gheorghiu-Dej. Succesorului, când se vorbeşte despre el, i se zice TOVARĂŞUL. Pronunţat cât să se simtă, în întregul cuvântului, majusculele alcătuirii.
Traduceri şi rezumate
La început, demnitari din vechea generaţie şi unii „lupi tineri” se străduiseră să-l „formeze” pe noul lider. Bârlădeanu încercase să-i trezească interesul pentru „frământările” scriitorilor sovietici după „dezgheţ” (Lavinia Betea, „Partea lor de adevăr”, Compania, Bucureşti, 2008). I-a tradus din limba rusă, în acest scop, o scriere relevantă. Opac la subterfugiile realismului socialist, şi dezinteresat, probabil, de noi valenţe în relaţia dintre literatură şi putere, Ceauşescu i-a descurajat iniţiativa.
Nici tripleta Ştefan Andrei – Dumitru Popescu – Cornel Burtică n-a avut succesul scontat. Constituiţi într-un soi de celulă de într-ajutorare în accesul la putere, fiecare îşi construise câte un „colectiv”. Specialiştii lor se ocupau, printre altele, de selecţia, traducerea şi rezumarea cărţilor şi lucrărilor destinate pregătirii lui Ceauşescu. N-au avut însă feed-back nici măcar rezumatele de câte 10-12 pagini dactilografiate asupra „Noii clase” a lui Djilas sau „Marii cotituri” a lui Garaudy, după mărturia lui Ştefan Andrei (Lavinia Betea, Andrei Ştefan , „Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machiavelli”, Bucureşti, Adevărul, 2011
Mai interesante i-au părut lui Ceauşescu informările ce i le adresa Manea Mănescu despre diverse articole apărute în presa economică mondială. Mănescu era în 1965 şef al secţiei Ştiinţă şi Artă a CC al PCR şi profesor la ASE Bucureşti dar îşi croia cu sârg ascensiunea către fotoliul de prim-ministru.
S-a spus şi că Nicolae Ceauşescu prefera lecturii, discuţia cu diverşi specialişti. Se consulta în chestiuni de agronomie cu Angelo Miculescu, cu Mihai Florescu pentru chimie, îl convoca pe Ioan Avram pentru documentări în domeniul construcţiilor de maşini şi pe Nicolae Agachi pentru siderurgie.
În litera disciplinei de partid, Ceauşescu imprima spiritul discuţiilor. Această cultură orală, transmisă în circumstanţele menţinerii ierarhiei, va juca, la rându-i, un rol nefast în autopercepţia liderului. El singur, va crede, valorează cât toţi acei specialişti.
Credinţa aceasta, apropiaţii i-au fortificat-o cu orice prilej. Paul Niculescu-Mizil susţinea, bunăoară, că teza de licenţă prezentată de Ceauşescu în 1966, se bazează pe ideile lui, chiar dacă „îmbrăcate” de alţii („O istorie trăită”, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1997). Ocupându-se de „Unele probleme ale dezvoltării industriale în România în secolul al XIX-lea”, Ceauşescu combătea, de fapt, tezele Cominternului din anii 30 despre România – stat imperialist cu realitatea slabei sale industrializări. Elogii deşănţate vor prezenta asemenea afirmaţii ca fiind „contribuţia novatoare” a liderului român la socialismul ştiinţific. Aceeaşi zisă teză de licenţă va fi considerată teză de doctorat şi operă capitală în ocuparea funcţiei de preşedinte de onoare al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice (1970-1989).
Şmecherii politice
Succesul partidelor comuniste, afirmă sociologul Maurice Duverger, se explică prin excepţionala lor organizare : cea mai bună dintre toate partidele. Printr-o decizie a Cominternului, emisă în 1924, structura şi funcţionarea PCUS a fost impusă tuturor filialelor sale din Europa. Organizaţiile de bază s-au format pe criteriul locului de muncă, membrii lor fiind în permanent contact. Liantul solidarităţii şi, implicit programul politic, se asigura prin activităţile cotidiene de muncă.
Pe acest fond, leadersheap-ul lui Ceauşescu s-a focalizat dintru-început pe manevrele de acces către puterea absolută. N-a avut nevoie de lecturi savante de filozofie politică, management sau comunicare politică.
Înlocuirea vechiului Birou Politic şi Secretariatului prin trei organisme şi creşterea numărului membrilor CC, n-au fost discutate în prealabil, nici semnalate în vreun fel de raportul la congres. Ceauşescu a ţinut secret ceea ce voia să schimbe în favoarea lui. Aceasta-i mărturia lui Paul Niculescu-Mizil, component al colectivului pentru redactarea documentelor Congresului al IX-lea. Abia în timpul congresului, la momentul dezbaterii noului statut, au fost prezentate ca propuneri şi motivate de Ceauşescu prin : mai buna corelare dintre creşterea numărului membrilor partidului şi compoziţia Comitetului Central; eficienţa creării unui „colectiv mai larg” care să se întrunească mai des decât CC, adică o dată la 3-4 luni (Comitetul Executiv); utilitatea unui colectiv restrâns şi operativ pentru sarcini curente (Prezidiul Permanent).
Dar cum procedase Ceauşescu să ajungă aici? Documentele de arhivă arată că, imediat după desemnarea noului Comitet Central în Congres, în prima întrunire a acestuia din 23 iulie 1965, Apostol l-a propus pe Ceauşescu secretar general al PCR. Aprobat unanim, fără a-i lăsa pe ceilalţi să respire, liderul a cerut imediat constituirea unei comisii de propuneri pentru componenţa Comitetului Executiv, Prezidiului Permanent şi Secretariatului. Tot fără pauză, Ceauşescu a şi nominalizat respectiva comisie: Chivu Stoica, Maurer, Gheorghe Stoica, Vasile Vâlcu. Cu ultimii doi, Ceauşescu lucrase în teren, la Constanţa. Stoica îl iniţiase în munca de activist. Iar Vâlcu-i fusese subordonat şi declarat fruntaş în campania de colectivizare.
Stenograma şedinţei arată că fără pauză şi discuţii, Ceauşescu a propus şi numărul componenţilor fiecărei instituţii. Se subînţelege că membrii comisiei de propuneri primiseră dinainte numele celor agreaţi de noul conducător pentru “organele” puterii. Ceauşescu a citit apoi listele şi le-a supus, în bloc, spre aprobare. Unanimitatea a fost imediată şi deplină.
Noul conducător păşise, cu dreptul, culmea puterii.
Demnitarii partidului ca o turmă de oi
Mulţumiţi că nu-şi pierduseră locul, vechii demnitari au scăpat din vedere că proaspăt alesul Ceauşescu are mai multă putere decât predecesorul.
Ceea ce făceau altădată baronii lui Dej în componenţa Secretariatului Biroului Politic, intră de-acum în atribuţiile Prezidiului Permanent. Acesta a fost „laboratorul în care se elaborau principalele acţiuni ale conducerii” , după afirmaţia lui Niculescu-Mizil. Centralismul democratic favorizează permutări în prevederile Statului partidului. Astfel că în mecanismele puterii, Prezidiul şi Secretariatul proiectate ca organe executive se transformă în nuclee de decizie. Ceea ce se discută şi aprobă acolo de cercul restrâns al conducătorilor, va fi apoi aprobat pe fiecare palier inferior: Comitetul Executiv, CC-ul, plenarele, conferinţele şi congresele partidului. Unele urmau cursul birocratic spre sesiuni ale legislativului şi reuniuni ale Consiliilor de Stat şi de Miniştri. Se aprobau, pretutindeni, cu unanimitate de voturi.
Curând au văzut şi apropiaţii lui Ceauşescu că numărul mare al membrilor CC şi ai Comitetului Executiv frâna bunul mers al obiectivelor declarate la „lărgirea” lor. Componenţilor Comitetului Executiv al CC al PCR –25 în 1965; 32 în 1969, iar peste alţi patru ani, 36 – li se alăturau numeroşi invitaţi. Şedinţele s-au făcut „adunări populare” cu „discursuri sforăitoare despre justeţea politicii partidului, cu proslăvirea conducerii partidului, mai ales a secretarului general”, mărturisea Paul Niculescu-Mizil.
Chiar personalităţi puternice fiind, oamenii îşi pierd identitatea, tinzând spre conformismul reacţiei colective. Liderii politici observaseră însă acest fenomen mult înaintea teoretizării lui de către specialiştii psihologiei mulţimii. Solon bunăoară spunea că un atenian singur e o vulpe deşteaptă, o mulţime de atenieni devine o turmă de oi.
Lavinia Betea
Publicat în Adevărul
Octombrie 2012