Ceauşescu şi Maurer au refuzat catalogarea Israelului ca „agresor” în conflictul din iunie 1967. “Nici o etnie din lume nu are mai mulţi oameni de mare influenţă în presă şi în finanţe ca evreii, mărturisea Corneliu Mănescu. Vă daţi seama ce mare ajutor au dat aceştia la creşterea prestigiului nostru în urma poziţiei adoptate de România în privinţa « războiului de şase zile » !”
Pe scurt, la începutul lui iunie, într-o ofensivă a Israelului împotriva Egiptului, Siriei şi Iordaniei, au fost anexate Cisiordania, fâşia Gaza şi platoul Golan. Evenimentul a intrat în istoria conflictelor arabo-israeliene ca „războiul de şase zile”.
În şedinţa Comitetului Politic Consultativ (CPC) a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (OTV) convocată la Moscova în 6 iunie, românii au refuzat să semneze documentul care condamna Israelul ca „agresor”.
Planul distrugerii Israelului
Din notele făcute de traducătorii români prezenţi la întâlnirea din 7 iunie 1967, cunoaştem acum, cu exactitate, discuţiile. Atât de mare era secretul, încât stenografii n-au fost admişi. Notele aceloraşi traducători au înregistrat şi discuţiile dintre Ceauşescu şi Maurer cu alţi parteneri în pauzele întrunirii. Toate acestea au fost publicate de Petre Otu în revista „Dosarele istorei” (1997).
Filmul întâlnirii a debutat cu informarea lui Brejnev. Au luat apoi şi ceilalţi cuvântul. Susţinându-l pe Brejnev, polonezul Novotny menţiona astfel provocările arabe: „ În ultimul timp, Nasser a căutat să ne convingă că a sosit momentul ca Israelul să fie lichidat. Cu câteva zile înainte de această şedinţă, s-a întors din Siria ministrul nostru al apărării. Sirienii ne-au informat că ei vor zdrobi Israelul.”.
Anunţînd darul iugoslav – 50 000 tone de porumb, „ajutor moral şi politic” – Tito confirmă planul lui Nasser de distrugere a Israelului. Dar „avem nevoie de Naser”, iar a fi de partea lui înseamnă a dejuga „planurile de agresiune ale imperialismului”.
România, contra
Acesta a fost momentul intrevenţiei contra. Cu uluitoare fermitate, Ceauşescu răstoarnă ceea ce părea atât de imperios limpede în comunicările dinainte. „Conducerea PCR, spune el, analizând situaţia în zilele când a început încordarea, a ajuns la concluzia că trebuie să se facă totul pentru a împiedica izbucnirea războiului. Deşi, atât din punctul de vedere al dotării cu armament, raportul de forţe era în favoarea arabilor, din analiza capacităţii de luptă a armatelor ţărilor în conflict, noi am ajuns la concluzia că ţările arabe nu pot câştiga un asemenea război. De aceea, noi am lansat un apel către ţările arabe şi Israel în care ceream să se facă totul pentru rezolvarea problemelor litigioase pe cale paşnică pentru a nu se ajunge la război.”
E bine, zice el diplomatic, să se acorde arabilor ajutor, dar aceasta nu va schimba situaţia în favoarea lor. Mai bune-ar fi soluţiile în favoarea păcii şi retragerea armatelor în graniţele lor. „Problemele din această zonă să fie rezolvate atât în favoarea ţărilor arabe, dar să se asigure, în acelaşi timp, existenţa Israelului”, a încheiat Ceauşescu.
Ajutor pentru menţinerea lui Nasser – s-au împotrivit însă Kadar şi Gomulka. După ultimele ştiri primite, Brejnev le comunică neplăcuta estimare a pierderii puterii de către Nasser.
În consecinţă, Gomulka acceptă că Nasser a vrut să-i atragă într-o „aventură”. „Nu este vorba de lupta dintre RAU şi Israel, ci de o luptă între forţele socialiste şi cele imperialiste”, insistă Brejnev, aruncând „pisica moartă” a vinovăţiei lui Nasser tocmai în China. Ciu En Lai, zice el, a incitat Egiptul la intenţii belicoase.
„Noi va trebui să condamnăm agresiunea Israelului ca o acţiune imperialistă, să cerem încetarea acţiunilor militare şi retragerea pe poziţiilor iniţiale”, ordonă liderul sovietic.
Românii joacă şi a doua rundă
Singurii care se anunţă doritori să lucreze cu sovieticii la comunicatul comun au fost Ceauşescu şi Maurer. Nu s-au înţeles, iar partea română a redactat un „contraproiect”.
„Textul dv este neutru, le reproşează Podgornîi, nu putem accepta aşa ceva”. În replică, Ceauşescu găseşte textul sovietic „inacceptabil”: „nu suntem de acord să definim Israelul drept agresor”. Procedând altfel, e argumentul lui, vor izola ţările socialiste de mişcarea progresistă din Occident. Căci toate partidele comuniste din Occident au făcut declaraţii publice fără să incrimineze Israelul ca agresor.
Astfel încheiată discuţia cu sovieticii, în pauza ce-a urmat, Tito şi Jivkov l-au acroşat pe Ceauşescu încercând să-l aducă pe calea cea bună. După „informaţiile noastre”, îi spune Ceauşescu lui Tito, Nasser se recunoscuse „împins în acest război”. Şi le-a dat a înţelege că tocmai de sovietici. „Dracu ştie!” se derobează Tito prompt, schimbând subiectul.
Ceauşescu i-a explicat apoi calm lui Jivkov că prin declaraţia de-a nimici Israelul, arabii şi-au tăiat singuri craca de sub picioare. Căci lupta lor antiimperialistă, pentru unitate naţională şi progres nu poate fi legată de lichidarea statului Israel.
După pauză, Ceauşescu anunţă: „Tovarăşi am o problemă principială. Delegaţia noastră nu poate să-şi însuşească acest comunicat…”. Dar ceilalţi îşi continuă vorbirea asupra „imperialismului american” şi „imperialismului englez” din spatele „agresiunii” Israelului. Ceauşescu insistă (şapte sunt intervenţiile sale, plus una a lui Maurer), obţinând „să fie un comunicat cu denumirea celor care au participat şi pe urmă o declaraţie unde să fie ştearsă România”.
În final s-a decis ca documentul să fie păstrat la CC al PCUS. Ceea ce s-a şi făcut.
Interlocutorii lui Brejnev de la telefonul special – premirul englez, preşedinţii Americii şi Franţei au aflat astfel imediat că România a participat la întâlnire dar nu s-a supus ordinului sovietic.
În reţea:Brejnev, Johnson, Wilson şi de Gaule
Şedinţa s-a deschis la ora 15, 30 şi s-a încheiat aproape de miezul nopţii.
Scuzându-se de întârzierea începerii, sub motivul monitorizării ştirilor din Orientul Apropiat, Brejnev li s-a adresat participanţilor astfel: „Vă rog să mă scuzaţi tovarăşi, abia mai stau în picioare. Vă închipuiţi că în aceste zile noi n-am făcut altceva decât să citim aceste informaţii şi să redactăm la ele”.
Nedormiţi de trei zile
Nici premierul Kosîghin şi prezidentul Sovietului Suprem Podgornîi, se plânge Brejnev, n-au dormit de trei zile. Prin telefoanele special instalate, au ţinut constant legătura cu preşedintele SUA Johnson, cu premierul britanic Wilson şi cu preşedintele francez de Gaulle.
Interesul pentru părţile din conflict era mai mult decât evident şi din prezenţa lui Tito în şedinţa CPC, Iugoslavia nefiind membră a Tratatului. Deşi Brejnev anunţase convocarea CPC la propunerea lui Ulbricht, ştiau cu toţii interesele şi legăturile iugoslavului Tito cu lumea arabă.
Înaintea prezentării mizelor şi evoluţiei conflictului, Brejnev averizează asupra intereselor OTV:”Tocmai acum este necesar să demonstrăm marea unitate a partidelor noastre şi hotărârea de a face tot ce este posibil pentru a da o ripostă agresorului, a ajuta popoarele arabe şi a asigura pacea”. Fără echivoc, precizează miza supremă: „confruntarea a două linii politice – politica statelor imperialiste şi politica lagărului sovietic”.
Daruri sovietice pentru arabi
Astfel că URSS şi-a asumat noi obligaţii faţă de Republica Arabă Unită (RAU). Până la finele lui 1967, le va livra tot armamentul prevăzut pentru 1968 şi 1969. Şi încă, suplimentar, 30 de avioane cu reacţie MIG 21, artilerie şi mijloace de apărare antiareiană. Imediat şi fără plată îi vor înzestra cu 200 de tancuri şi 200 de avioane.
„A întări solidaritatea cu ţările arabe”, zice Brejnev, este „politică principială”. Completându-l pe Brejnev, mareşalul Greciko, comandantul trupelor unite ale OTV, a amintit şi alte ajutoare acordate de sovietici ţărilor arabe de-a lungul anilor: pregătirea de cadre militare (4 425 absolvenţi, 1 522 cursanţi actuali), trimiterea de specialişti militari sovietici şi armament. În cea mai mare parte, fără plată.
Context şi consecinţe diplomatice
Poziţia românească faţă de “războiul de şase zile” poate părea un gest derizoriu decontextualizat de semnificaţiile „războiului rece”.
Conflictul acesta de durată din istoria omenirii dobândeşte mai mare concreteţe prin relaţiile dintre cele două blocuri militare: Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), fondată în 1949 şi Organizaţia Tratatul de la Varşovia (OTV), înfiinţată în 1955.
„Coexistenţă paşnică” şi „securitate colectivă” au fost cuvintele cheie din prezentarea misiunii OTV. După moartea lui Stalin, succesorii acestuia au lansat teza „păcii trainice” prin „securitate colectivă”. Au propus astfel, în 1954, proiectul unui „Tratat general de securitate colectivă în Europa”, refuzat de statele occidentale. În estimările lor, funcţionase, fără îndoială, amintirea pactului Ribbentrop-Molotov (1939). O săptămână mai târziu integrării RFGermania în structurile NATO, s-a semnat, la Varşovia, Tratatul OTV.
Cu excepţia Iugoslaviei, toate statele de „democraţie populară” din Europa au fost integrate noului bloc militar. În numele securităţii colective, s-au obligat la cheltuieli militare şi la poziţii comune în relaţiile cu blocul militar advers.
Şi ideologia revoluţiei proletare mondiale suportase schimbări. Conceptul „coexistenţei paşnice” admitea coabitarea lagărelor mondiale opuse. Dar cu sensul de întrecere economică şi culturală a ţărilor cu sisteme diferite, finalizată, evident, cu victoria comunismului. Se înţelegea, aşadar, că plutonul ţărilor OTV trebuia să execute prompt comanda reprezentanţilor sovietici. Şi să acţioneze după interesele Kremlinului. Astfel că refuzul românilor de-a semna comunicatul CPC care condamna Israelul ca agresor a fost primit de ţările NATO, şi nu numai, ca act de mare potenţial în istoria „războiului rece”.
Aşa se face că în 23 iunie 1967, premierul Maurer a fost invitat să ţină la ONU o cuvântare despre situaţia din Orientul Mijlociu. Iar de acolo, peste trei zile, a fost oaspetele lui Lyndon Johnson şi al lui Dean Rusk, la Casa Albă. În discuţia cu preşedintele american, Maurer a fost tranşant, făcându-i responsabili pe sovietici de provocarea conflictului din Orientul Apropiat deoarece se amestecă în treburile interne ale ţărilor arabe. Acela a fost prilejul gazdelor de-a solicita României ajutor în medierea relaţiilor americane cu China.
În toamnă, ministrul de Externe Corneliu Mănescu a fost ales preşedintele celei de-a XXII sesiuni a Adunării Generale a ONU. Primul om din lagărul comunist într-o asemenea poziţie! Iar Averel Harriman a venit să se-ntâlnească, la Bucureşti, cu Ceauşescu. Prin acest emisar se vor purta negocierile americane – via Bucureşti – cu nord-vietnamezii.
Lavinia Betea
Publicat în Adevărul
Octombrie 2012