Şase zile lucrătoare pe săptămână aveau şi demnitarii. Sâmăta după-amiaza, soţii Ceauşescu plecau la Snagov. Duminica, favoriţii erau mobilizaţi la reşedinţa Ceauşeştilor pentru programul de destindere colectivă.
Cu excepţia verilor, când se mutau toţi demnitarii la Neptun, sâmbetele după-amiază şi duminicile, Ceauşescu le petrecea la Snagov, după relatările menajerei sale (Maria Dobrescu, „La curtea lui Ceauşescu. Dezvăluirile Suzanei Andreiaş despre viaţa de familie a cuplului prezidenţial”, Amalteea, Bucureşti, 2004). Uneori, în anii 60, venea la Snagov fără nevastă. Trei săptămâni, cât a pregătit Congresul al IX-lea, a locuit singur în reşedinţă. Menajera îi pregătea ţărăneşte prânzul, turnându-i şi câte un pahar de vişinată de casă.
Servea cina, împreună cu ceilalţi din colectivul de pregătire a documentelor, la Palatul Snagov. Seară de seară, chelnerii aduceau aceleaşi mâncăruri şi băuturi: grătare impresionante, şpriţ la gheaţă şi porţii mari de îngheţată. Congresul l-au prins cu două-trei găuri lărgite la curea, a povestit Dumitru Popescu („Am fost şi cioplitor de himere”, Editura Expres, Bucureşti, 1993).
Volei, şah şi popice
Printre dotările noi de la Snagov a fost şi terenul de volei. Ceauşescu învăţase din anii petrecuţi la armată binefacerile sportului şi mişcării fizice. Suporter fidel al Clubului „Steaua” până la sfârşit, înainte de 1965 nu absentase de la meciurile jucate de stelişti în Capitală, mărturisea Paul Niculescu-Mizil („O istorie trăită”, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1997). Ajuns la putere devine suporterul interesat al tuturor echipelor naţionale. În competiţiile internaţionale, sportivii reprezintă tricolorul românesc. Iar rezultatele lor se dezbat în şedinţele conducerii care aprobă recompense speciale pentru marile victorii.
Contactele cu mişcarea de tineret din ţările occidentale îl influenţaseră pe tânărul Ceauşescu în ideea că sportul înseamnă sănătate şi refacerea puterii de muncă, spunea şi Ştefan Andrei (Lavinia Betea, Andrei Ştefan , „Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machiavelli”, Bucureşti, Adevărul, 2011). Vrând-nevrând demnitarii de nouă generaţie i-au împărtăşit opiniile. Pe vremea lui Dej, destinderea activă cu Ceauşescu însemna jocul de şah – sportul minţii şi jocul de popice practicat la Restaurantul Muntenia din Snagov.
Convocaţi la „instrucţia” duminicală
Altfel arătau însă şi duminicile după vara lui 65!
După metoda recomandată românilor, Ceauşescu impunea şi demnitarilor petrecerea timpului liber în colectiv. „Craii de Curte nouă”, cum îşi persiflează Dumitru Popescu camarazii, se prezentau punctual, duminica dimineaţa, cu tot cu neveste la convocarea din vila Ceauşeştilor. Adunarea aceea era „curtea lui Ceauşescu” din primii ani ai puterii. O lume „restrânsă, sărăcăcioasă, cu forme de manifestare destul de precare”, după aprecierile aceluiaşi martor. Ceauşescu nu lăsa cârma din mână pe tot parcursul „destinderii”.
Programul începea cu meciul de volei. Echipele se alcătuiau din mai tinerii demnitari şi aghiotanţii lor. Mai marele în funcţie se poziţiona totdeauna lângă plasă, trecând de câte ori era cazul, cu o mână mingea peste fileu, iar cu cealaltă coborând plasa. Căpitan al echipei adverse a început prin a fi Paul Niculescu-Mizil. Ceauşescu nu scăpa ocazia de a-şi „bodogăni” coechipierii şi adversarii Din distracţie, jocul se transformase în “instrucţie”. El singur se amuza stresându-i pe ceilalţi.
Nevestele la bârfă, remi şi şeptic
Personalului vilei, în schimb, i se părea că asistă la reuniunea unei societăţi alese, cu ocupaţii pe potrivă.
În timp ce bărbaţii lor jucau volei, nevestele bârfeau, jucând cărţi şi remi. După masa de prânz, reveneau la preocupările dininate. Bărbaţii mai făceau câte-un meci, apoi o baie, după care scoteau jocul de şah. Partener preferat de şah i-a fost lui Ceauşescu întâi Paul Niculescu-Mizil, apoi Ştefan Andrei.
Pe tovarăşele istovite de bârfă şi jocuri de cărţi, menajera le mai îndulcea cu câte-un desert, clătitele fiind preferatele lor. Mai un pahar de bere sau de vin, ajuta ziua să treacă. Seara oaspeţii plecau toţi odată, fiecare, la vila lui.
Un prânz cât o zi de muncă
Altfel simţeau curtenii odihna activă cu Ceauşescu. Invitaţia îi încredinţa că încă mai sunt “favoriţi”, acceptând-o cu încântare.
După relatările lui Dumitru Popescu, prânzurile la Ceauşeşti erau “obositoare, apăsătoare, exasperante”. Durau şapte-opt ore, timp în care se serveau, repetiv, meniuri din preparate tradiţionale: sarmale în foi de viţă, saramură de peşte, ardei umpluţi, fripturi. După gusturile Ceauşeştilor se preparau şi deserturile: porumb fiert, floricele, cozonac şi clătite.
În jurul mesei încărcate, Ceauşescu impunea atmosfera de şedinţă. Discuţiile le începea cu critica “neajunsurilor” din sectorul fiecăruia. Trecea apoi la analiza noutăţilor politice de pe planetă, în viteză mai mare ca buletinul radiofonic de ştiri. Sărea, fără legătură, de la un personaj la altul, de la evenimente recente, la istorii bătătorite. Dar când începea cu tocatul cuiva, Ceauşescu făcea impresia că “îi ştia şi măselele din gură”, spune martorul.
Între Nicu şi Lenuţa
Rămas singur cu nevasta, Ceauşescu juca table, a povestit menajera Suzana Andreiaş. Ea trişa, el o tachina. Nu s-au certat niciodată de faţă cu personalul.
Îşi spuneau Nicu şi Leana. Sau Lenuţa.
Uneori se plimbau pe lac cu vaporaşul. Ceauşescu ţinea cârma, asistat de marinar. Din spatele lui, ca o cumsecade nevastă, Lenuţa contempla natura.
La Snagov, Ceauşescu se destindea ascultând muzică interpretată de Mia Braia şi Ioana Radu. Duminica dimineaţa, cobora singur din dormitor la televizorul din sufragerie ca să vizioneze „Viaţa satului.”
Prieteni şi angajaţi din „minoritatea” maghiară
În 1965, Ceauşescu a procedat şi cu vila de la Snagov ca şi cu reşedinţa din Primăverii: a păstrat-o dar a extins-o şi a modernizat-o.
După informaţiile menajerei Suzana Andreiaş Vila 10, ocupată de Ceauşeşti, fusese oricum cea mai frumoasă între celelalte case ale nomenklaturii Construită şi amenajată pentru familia Maurer, nu-i mai plăcuse doamnei la final. Ce refuzase însă atunci Lilica Maurer, ca necorespunzător gusturilor sale şlefuite de anturaj, o mulţumise deplin pe Lenuţa Ceauşescu.
Până atunci, Ceauşeştii au avut la dispoziţie o „cabană” cu încheieturi şi podele scârţâitoare de lemn, împărţind aceeeaşi curte cu familia Moghioroş. Personal adus din Ardeal deservea amândouă vilele. Ceauşeştii luau, de altfel, masa în curte cu familiile ardelenilor Sălăjan şi Moghioroş, copii şi părinţi, în total vreo 14 persoane. S-ar putea, aşadar, spune că reprezentanţii minorităţii maghiare le erau Ceauşeştilor cei mai pe plac.
Mâncărurile tradiţionale de Paşti şi Crăciun se puneau la sărbători şi pe masa Ceauşeştilor. Aşa se statornicise tacit, ca şi obiceiul pomului de Crăciun. Lui Ceauşescu îi plăcea să-i servească pe ceilalţi când stăteau la masă, în familie. Refuza să-i pună ospătarul sifon în pahar. Ţinea sticla aproape de masă şi le turna el celorlalţi comeseni. La început bea vinul curat, fără apă, nu agrea şpriţul. Ca să ceară un supliment dintr-o mâncare, bătea din palme.
Din vara lui 1965 şi până în 1968, constructorii au lucrat la extinderea şi modernizarea vilei. Clădărea din cărămidă roşie, cu un singur etaj, impresiona personalul prin puzderia încăperilor şi diversitatea „anexelor”. I-au triplat suprafaţa iniţială şi cu noile amenajări: terasă, seră, bazin interior, sală de sport. Un tunel lega reşedinţa de bucătărie, chelnerilor fiindu-le interzis să treacă pe-afară cu mâncarea ce-o serveau la masă. I-au adăugat apoi şi un cuptor de pâine ca să-i coacă lipii primului om al ţării după recomandarea doctorilor.
La vila Ceauşeştilor, cât au fost mai mici copiii, întreţineau o mini grădină zoologică. Pui de urs şi căprioară, miei şi un măgăruş, aduşi de tată de la vânătoare sau primiţi cadou de prin ţară.
Biblia şi profeţii lui Ceauşescu
Deşi blamat, înainte de moarte, că „întinase nobilele idealuri” ale comunismului, Ceauşescu nu s-a abătut de la decalogul fondatorilor ideologiei. „Măsurile” iniţiale, enunţate de Marx şi Engels în 1847, de „expropiere” a burgheziei şi „centralizare” a capitalului şi mijloacelor de producţie se împliniseră deja în România. Prin declaraţia de încheiere a cooperativizării agriculturii (1962) şi eliberarea deţinuţilor politici din închisori (1964), poporul muncitor, victorios în lupta de clasă, devenise stăpân pe soarta sa.
Ultimele porunci
Sporirea numărului de fabrici şi uzine de stat, desţelenirea şi ameliorarea pământurilor, după un plan comun, erau paşii următori în viziunea amintiţilor profeţi. Obligativitatea muncii şi organizarea de „armate industriale” (predilect în agricultură) erau înscrise în cea de-a opta poruncă din „Manifestul partidului comunist”. A noua: înlăturarea treptată a diferenţelor dintre sat şi oraş prin îmbinarea muncii agricole cu cea industrială. Şi, în sfârşit, învăţământ gratuit pentru toţi copiii şi tinerii, educaţia lor fiind îmbinată cu producţia materială.
În 1965, ţinta poporului muncitor român e reuşita programului partidului comunist, numit forţă conducătoare a ţării în republica declarată socialistă prin noua constituţie. Prin lege, cetăţeanul e obligat să–şi subordoneze dorinţele sale intereselor „colectivelor” care-l includ: şcoală, uzină sau instituţie culturală, organizaţie sindicală, de femei sau partid şi aşa mai departe.
Din tinereţe şi până la moarte, Ceauşescu şi-a păstrat credinţa în aceste rânduieli.
Pontifii de la Moscova şi Pekin
Când Ceauşescu luase puterea, capii lagărului comunist susţineau că „vor ajunge din urmă şi depăşi imperialismul” în anii 80. Asupra strategiei apăruseră însă divergenţe între Moscova şi Pekin. Mao înţelegea victoria prin luptă cu imperialismul. Hruşciov, în schimb, lansase ideea „coexistenţei paşnice”, taxată de chinezi ca „revizionism”. În spirit sovietic, competiţia celor două lagăre duşmane se va tranşa de la sine în favoarea celui care asigură cetăţenilor săi o mai mare „bunăstarea materială şi spirituală”. Astfel că sovieticii se orientaseră spre dezvoltarea agriculturii şi industriei bunurilor de consum.
În schimb, îi irita nespus pe sovietici “înţelepciunea lui Mao” exprimată prin dictoane celebre. Spre exemplu: „Vântul de răsărit e mai puternic decât vântul de apus”, „Imperialismul e un tigru de hârtie” sau „Duşmanii devin din zi în zi mai slabi, iar noi din zi în zi mai puternici”. Fermentul mobilizator al „deşteptării” şi „mersului înainte” prin forţe proprii şi-a găsit expresia în „revoluţia culturală” declanşată la Pekin în 1966. Mulţimile zoreau sub biciul „marelui salt” iar „gărzilor roşii” terorizau ţara în „mişcarea de educaţie socialistă” cu aspect de război civil.
Lavinia Betea
Publicat în Adevărul
Octombrie 2012