În reşedinţele familiei Ceauşescu relaţiile cu personalul au fost cele dintotdeauna dintre stăpâni şi slugi. Selectaţi, instruiţi şi urmăriţi de securitate aceştia munceau şi relaţionau cu ceilalţi după reguli mai stricte decât cele aplicate în castelele lorzilor englezi. Suzana Andreiaş, menajera Ceauşeştilor a dezvăluit intimităţi şi preferinţe ale cuplului aşa cum le văzuse ea.
Îngrijindu-se de corpurile şi hrana “celor mai iubiţi fii ai poporului”, angajaţii aveau atribuţii şi reguli stricte. Interesul pentru orice din afara sectorului propriu de lucru era exclus. Li se intreziceau orice discuţii despre locul şi obiectul muncii, acasă, cu membrii familiei sau prietenii. După instructajele securiştilor la angajare, înţelegeau că prăpastia dintre serviciu şi restul vieţii lor poate fi fatală.
Stăpânii în ochii slugilor
În reşedinţele familiei lui Ceauşescu relaţiile cu personalul nu pot fi mai altfel decât cele dintotdeauna a slugilor cu stăpânii. Pentru menajera Suzana Andreiaş, Ceauşescu a fost un bărbat modest, calm şi politicos (Maria Dobrescu, “La curtea lui Ceauşescu. Dezvăluirile Suaznei Andreiaş despre viaţa de familie a cuplului prezidenţial”, Amalteea, Bucureşti, 2004).
Se-ntâmpla, sâmbăta, să renunţe la serviciile bucătarului. Pregătea ea atunci soţilor Ceauşescu masa. Tăia un pui şi prepara din el două feluri. Nu voiau să arunce nimic: părţile potrivite mergeau la ciorbă, pulpele şi pieptul pe grătar. Preferinţele lui Nicolae Ceauşescu erau împărtăşite şi de soaţă.
Dintre specialităţile bucătarului, Ceauşescu prefera budinca din clătite şi spanac, pulpele de pui umplute, piftia de crap, ştiuca umplută cu carne de crap sau şalău şi papricaşul de pui. Iar ca desert, minciunelele făcute de menajeră după reţetă proprie.
Minciunele, specialitatea casei
„La desert voia dulciuri făcute în casă: plăcintă cu brânză sau minciunele care-i plăceau mult, a relatat fosta menajeră despre Ceauşescu. Făceam minciunele cu cocă, cu ou, cu un pic de oţet ca să fie fragede. Coca o întindeam ca pe o foaie de tăiţei, mult mai subţire decât o foaie de tăiţei, o tăiam cu o formă de melc sau trandafir şi o puneam în ulei, la prăjit. Ieşea o floare mare cât o farfurie. Eu i-am învăţat cu desertul ăsta. Se mânca aşa cumse mănâncă floricele. Prima dată m-a întrebat: „Ce-i asta, dragă?” E specialitatea casei, i-am zis”.
De la stăpâna casei, menajera a-nvăţat, în schimb, reţeta de colivă, dulcele ei preferat. Aflând că în Ardeal, de pomana morţilor, se oferă colaci, nu colivă, Elena Ceauşescu s-a suflecat la mâneci şi–a demonstrat astfel reţeta de preparare:
„A cerut arpacaş din ăla bun pe care l-am ales împreună cu ea, pe masă. Mi-a spus să-l spăl în nouă ape şi să-l pun la fiert cu apa cât să nu treacă peste arpacaş. „După două-trei clocote, să-i iei spuma aia de deasupra. Când vezi că s-a umflat grâul, îi pui un capac şi o cârpă deasupra. El înfloreşte. Dacă vezi că are prea multă zeamă, îl mai dai să mai fiarbă un pic, la un foc mai mic sau cu o tablă dedesubt. (…) Mi-a spus apoi cum să toc nuca… Ştiam eu că nuca se bagă la cuptor, înainte. Cuptorul îi dădea un gust de alune. Mi-a arătat de la A până la Z. Cum să pun nucă, lămâie, rom, zahăr, vanilie, cum s-o ornez cu ciocolată deasupra, cu bomboane fondante, mi-a explicat tot.”
A fost ultima dată când Elena Ceauşescu a pregătit colivă, dar i-a cerut deseori menajerei să servească preparatul ca desert. Cofeturi pentru ornat îşi aducea din străinătate. O trimitea pe translatoarea de limbă engleză să i le cumpere fără să-i spună însă şi la ce-i folosesc acasă.
Bârfa de după-amiază
Tovarăşa Lenuţa se vedea şi-n cursul săptămânii cu anturajul ei feminin. Soţia lui Maurer o vizita cel mai des dar urechea atentă a menajerei le-a înregistrat comunicarea ca bârfă. Bune prietene i-au fost, la început, Stela Radoşoveşkaia, soţia lui Moghioroş şi Martha Csiko, tovarăşa lui Drăghici de viaţă. Soţia lui Sălăjan şi actriţa Silvia Popovici, soţia lui Maxim Berghianu îi completau anturajul.
Soţia lui Ceauşescu avea pe-atunci chiar poftă de citit. Ce lecturi prefera, n-avea cum şti o menajeră analfaberă.
Noi “reşedinţe” pentru poporul muncitor
În vreme ce Ceauşeştii îşi măriseră şi modernizaseră reşedinţele, numeroşi „simpli cetăţeni” şi-au schimbat habitatul. Primiseră şi soţii Andreiaş – menajeră şi miliţian la curtea Ceauşeştilor -, un apartament, cu chirie, la bloc.
Nicăieri nu sunt mai vizibile schimbările cotidianului decât în citadinul vieţii la bloc. Mulţumirea noilor orăşeni răzbate zgomotos din presa vremii. Chiar şi-n criticile generaţiei viitoare se face auzit ecoul satisfacţiei blochiştilor din linia întâi. „Locuiam pe atunci într-un bloc comunist gri (de care bietul tata era tare mandru …), populat în parte cu mârlani la prima generaţie încălţată strămutaţi de marea industrializare din bordeie la bloc, s-a confesat recent jurnalistul Teodor Burghelea („Cu mortu pe bulevard sau jalea la români”, revista „Acum”, 10 iunie 2012). Mârlani, recenţi descoperitori ai apei curente şi ai periuţei de dinţi ce creşteau orătanii pe balcon (zburătoare, uneori grohăitoare (…) şi se scobeau în nas fără nici o jenă.”
Blocurile muncitoreşti, compartimentate în „unităţi de locuit” ca fagurii de albină, n-au fost invenţie comunistă. Inspirate de soluţiile arhitecţilor Gropius şi Le Corbusier în contextual expansiunii industiale, au rezolvat şi în lagărul comunist aceleaşi necesităţi urbanistice ale secolului XX. Construite, pe verticală, marile cartiere de la periferia oraşelor au adăpostit mulţimile de muncitori pe spaţii cât mai restrânse pentru reducerea distanţei faţă de locul de muncă. Condiţii decente şi costuri cât mai mici au fost alte avantaje.
Blocurile româneşti au fost construite “la normă”, fără spaţii de depozitare, garaje, izolaţii fonice sau termice, cu bucătării şi băi minuscule. Când copiii primilor locatari au devenit adolescenţi, confortul familiei nu mai rima cu sintagma obsedantă a “vieţii minunate” din discursul oficial.
Ce însemna “cămin fericit” în anii 60
Statisticile anilor 60 din arhivele Cancelariei CC al PCR oferă o imagine şi asupra reperelor fericirii domestice din anii 60.
Radio-ul cu pick-up, produs „de lux” importat în cantităţi mult prea mici în raport cu cererea era un vis atunci. Nici producţia românească de radioreceptoare – circa 300 000 a anul 1965 – nu satisfăcea doritorii. Apartamentul dotat cu frigider, maşină de spălat, televizor şi aspirator era visul familiei româneşti. Pentru astfel de produse se făceau liste de aşteptare pe câţiva ani, subînţelegându-se prioritatea “tovarăşilor cu munci de răspundere” şi “fruntaşilor producţiei socialiste”. Căci în toată România anului 1965 funcţionau mai puţin de trei mii de televizoare şi circa 1 500 maşini de spălat rufe. În acelaşi an s-au vândut 3168 de frigidere (de 22 de ori mai multe ca în 1959!) şi 14 250 aspiratoare.
Televiziunea Română= Cartierul Primăverii
Luxul desăvârşit al apartamentului românesc din anii 60-70 a fost televizorul alb-negru. Cu primul lot de aparate, provenite din Uniunea Sovietică, în 1956, s-a dotat nomenklatura din Primăverii. Vorbeau în direct, când unul când altul, cu legătură prin poşta Vitan, a mărturisit Gheorghe Gaston Marin (Lavinia Betea, Poveşti din Cartierul Primăverii, Curtea Veche, Bucureşti, 2010). În 1961, sub licenţă franceză, Electronica Bucureşti a fabricat primul lot de 15 000 aparate. Numărul abonaţilor atingea o jumătate de milion, în 1965, iar după cinci ani s-a triplat. Printre multe semne de bine ale anului 1968 a fost şi creşterea numărul orelor de emisie, la peste o sută pe săptămână. Sediului televiziunii s-a mutat atunci din strada Moliere în actuala clădire din Calea Dorobanţilor, inaugurându-se cu această ocazie şi programul 2. Din mărturiile apropiaţilor, răzbate şi intenţia lui Ceauşescu de modernizare a televiziunii române astfel încât programele sale să fie recepţionate şi din Basarabia. Ideea rimează cu reducerea ponderii informaţiilor agenţiei TASS preluate de Agerpres şi trimiterea de corespondenţi români de presă în străinătate (Paul Niculescu-Mizil, “O istorie trăită”, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1997).
Viaţa în roz, la televizorul alb-negru
Ca şi în celelalte ţări cu regimuri comuniste, rolul televiziunii române a fost de la început şi până la sfârşit propaganda şi educaţia “în spirit materialist-dialectic”. Iar funcţia de divertisment secundară, dar cu atât mai preţuită.
Programul unei zile obişnuite din vara lui 1968, bunăoară, se compunea din două părţi: prima parte, între orele 10 şi 12, 30, a doua începe la orele 17, 30 şi se încheie la orele 23. Căci oamenii muncii au nevoie de somn ca să-şi refacă puterea de muncă! Deşi nu mulţi români călătoreau în străinătate, predominau în prima parte a zilei cursurile de limbi străine (franceză, rusă, engleză, germană, italiană, spaniolă şi bineînţeles, rusă) şi emisiunile pentru diverşi specialişti. Producţia de prime-time a după-amiezii, telejurnalul. Programe scurte pentru copii de desene animate şi poveşti, o „telecronică econimică”, o anchetă socială, un film şi una sau două reprize (un sfert, maxim o jumătate de oră) de muzică populară şi uşoară.
Deşi cuvintele cheie ale audio-vizualului sunt “muncă” şi partid”, micul ecran e noua vatră a căminului românesc.
„Viaţa nouă” de la bloc şi concediul prin sindicat
Pentru muncitorii, funcţionarii şi intelectualii de primă generaţie binefacerile „vieţii noi” erau apa curentă, electricitatea şi căldura de la bloc, preţurile mici ale chiriei, transportului în comun şi alimentelor de bază subvenţionate de stat. „La pachet” cu garantarea locurilor de muncă, salariului şi concediului plătit, creşa şi grădiniţa cu program prelungit pentru copii, gratuitatea asistenţei medicale şi şcolarizării. În discursul public, falimentele, şomajul, insecuritatea, delincvenţa sau criminalitatea erau caznele tipice iadului capitalist. Pe când în cotidianul românesc nu există măcar ideea de economie la electricitate sau căldură.
În locul inepuizabilelor munci din gospodăria rurală, în vocabularul activ al fiilor de ţărani intrase noţiunea „timpului liber” Cu recomandările aferente din programul partidului: „ridicarea nivelului de cultură generală” prin lectură, vizionări de filme, spectacole de teatru şi concerte, participări la competiţii sportive. Parte a planului unic de dezvoltare naţională erau şi investiţiile în utilităţile aferente: biblioteci, case de cultură, stadioane, cluburi sportive şi artistice.
Noul stil de viaţă al angajatului include petrecerea concediului pe litoral şi în staţiunile balneoclimaterice. A fost, probabil, cea mai agreată schimbare din viaţa românilor.
Statistica întocmită pentru prima jumătate a anului 1966, aflată în arhivele Cancelariei CC al PCR, arată că 240 000 de turişti petrecuseră sejururi în cele 43 de staţiuni turisitico-balneare ale României, cu bilete achiziţionate prin sindicat. În extrasezon, toate staţiunile înregistraseră depăşiri de plan la cazare. În topul râvnitelor destinaţii de vacanţă se plasau Sinaia, Eforie Sud, Predeal, Herculane, Govora şi Călimăneşti.
Preţul unui bilet de odihnă şi tratament prin sindicat se calcula după veniturile solicitantului, astfel încât să nu-i depăşească salariul pe-o lună. În astfel de circumstanţe, se înţelege că sistemul “relaţiei” sindicale intrase în funcţiune fiind de neoprit. Prin “pile” se vor face şi aranjamentele de-a trece de la “şaibă”, la munci de birou. Unul cu sapa şi nouă cu mapa, spunea o vorbă de duh a “folclorului nou”. Aceleaşi mecanisme va dezvolta şi sistemul repartiţiei de apartamente prin sindicatul de întreprindere. În 1966 însă, liderul partidului încuraja construcţia de locuinţe proprietate personală. Cu trecerea vremii s-a transformat într-un tot mai mare duşman al proprietăţii private, indiferent de forma acesteia.
Lavinia Betea
Publicat în Adevărul
Octombrie 2012