Cultul lui Ceaușescu și poziția sa de putere absolută au fost create în 1968. Apărute ca mecanisme de protecție pentru a nu putea fi înlocuit de sovietici, au condus la dezastrul din decembrie 1989.
În 24 august 1968, despărțindu-se la Vârșeț, Tito i-a oferit un ”sfat din inimă” lui Ceaușescu: să aibă grijă de securitatea sa, să n-o pățească și el ca Dubcek. Scăpat teafăr cu greu din vânătoarea lui Stalin, nu din pură complezență îi vorbise Tito așa.
Manevre subterane pragheze
Tito îl sfătuise pe Ceaușescu să-și asigure viața cu măsuri de protecție specială. Și, pe de altă parte, să ia măsuri de păstrare a funcției.
A păți ca Dubcek însemna coagularea unei opoziții în conducerea partidului care reprezenta interesele sovietice. În întâlnirea de la Cierna-nad-Tissou, un anume Antonin Kapek, supleant al CC al PCCehoslovac strecurase sovieticilor, la toaletă, o scrisoare. Cerea lui Brejnev, prin ea, “sprijinul frăţesc” împotriva “forţelor antisovietice şi antisocialiste” din partid. Alte cereri de “ajutor” a trimis Moscovei aripa “conservatoare”, fără ştirea „reformatorilor”, prin intermediul lui Piotr Şelest, liderul Ucrainei.
Frica de otrăvire și iradiere
Cu asentimentul, poate la inițiativa, apropiaților, Ceaușescu s-a blindat împotriva acestor manevre provocatoare. Măsuri deosebite s-au luat pentru dotarea Direcţiei de Securitate şi gardă. După declarațiile lui Nicolae Pleşiţă, şeful departamentului pentru paza și protecția demnitarilor din acea vreme, s-au antamat în regim de urgență colaborări cu omologii din ţări avansate în toxicologie şi iradiere. Cel care procura dozimetre de ultimă oră pentru detectarea radiaţiilor şi tehnică sofisticată pentru analiza alimentelor a fost Pacepa (Ochii şi urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă, Editura Ianus, Inf. SRL, Bucureşti, 2001). Ceauşescu începuse să poarte un dozimetru lângă stiloul din buzunarul hainei. Își aduceau așternuturi de-acasă la vizitele în străinătate. Însoțitorii foloseau lenjeria de pat și prosoapele ce-i erau destinate să nu observe gazdele „neîncrederea” oaspetului.
Odată cu trecerea timpului, creșteau precauțiile, mărturisea Ștefan Andrei (Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machaivelli. Ştefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea, Adevărul, 2011) În anii 70, Ceuașescu refuza găzduirea peste noapte la întâlnirile cu Brejnev în Crimeea: pleca în zorii zilei de pe aeroportul Kogălniceanu și revenea seara, oricât de târziu, acasă. Călătorea pretutindeni cu bucătar, ospătar, alimente și băuturi cărate din București. După atingerea cupei de șampanie cu care se toasta la dineuri și recepții oficiale, refuza altă înghițitură. Atât de frică i se făcuse de mâna lungă a Moscovei, încât trata cu nepăsare regulile de protocol și afrontul gazdelor.
Anti-KGB
Noi instrucțiuni și antrenamente au apărut și în programul trupelor de Securitate.
Comandanții primesc sarcina de a se informa asupra organizării și desfășurării războaielor populare în alte state. Partidul le-a impus și instruirea trupelor pentru luptă în teren muntos și împădurit, defilee, străzilor etc., reiese din documentele editate de Florica Dobre, Florian Banu, Camelia Duică, Silviu B. Moldovan, Liviu Țăranu (Trupele de Securitate (1949-1989), Nemira, București, 2004).
Despre cea mai spectuloasă inovație din structura Securității: crearea în anul 1969 a unei unități speciale UM 0110 CIE, pentru monitorizarea KGB și GRU, se cunoștea însă doar într-un grup restrâns de inițiați (Marius Oprea, Moștenitorii Securității, Humanitas. Bucurețti, 2004).
Se prefigura însă pericolul unor manevre din afară pentru schimbarea lui Ceaușescu? Ca și Gheorghiu-Dej, niciodată Ceaușescu nu și-a mărturisit asemenea temeri în ședințe sau în discuții cu demnitarii de partid. Dar după afirmațiile lui Gheorghiu-Dej și Drăghici la plenara din noiembrie 1961, agentura sovietică funcționase și în Comitetul Central, nominalizați fiind atunci deviatorii de dreapta și cei de stânga.
Competitorii
Moscova a continuat însă să încurajeze rivalitatea din nucleul de decizie, mizând pe potențiali concurenți pe apropiații lui Dej – Chivu Stoica, Apostol și Drăghici, afirmă Larry Watts (Ferește-mă, Doamne, de prieteni…, Editura RAO, București, 2001). O informare făcută de STASI în februarie 1969, aprecia că după scoaterea din funcție a lui Chivu Stoica și înlocuirea lui cu Ceaușescu, puterea forțelor intrenaționaliste în conducerea românească s-a diminuat. Ca ”forțe care gândesc realist” au fost menționați Apostol, Bodnăraș și Bârlădeanu. Se menținea și potențialul lui Drăghici de-a fi inclus în acest grup.
Fostul ministru al Internelor era atunci exclus din partid. Iar pentru a-l debranșa de vechii tovarăși, Ceaușescu l-ar fi trimis director al unui IAS. Cine se mai putea apropia de el fără înștiințarea lui Ceaușescu?
În 1968-1971 s-a dorit remobilizarea oamenilor cu legături sovietice în vremea lui Stalin:, apropiați de Moscova fiind considerați Pârvulescu, Bodnăraş, Chivu Stoica, Apostol, Bârlădeanu, Drăghici. Deși aceștia fuseseră toți în echipa care montase strategia exprimată prin Declarația din aprilie 1964 al cărei continuator dur se arăta Ceaușescu. Cu excepția lui Pârvulescu și Drăghici care manifestaseră opoziție la decizii ”naționaliste”, ceilalți n-au dat semne de infidelitate. Dar cum paza bună trece primejdia rea, exceptându-l pe Bodnăraș, Ceaușescu s-a debarasat de ei cât de repede s-a putut.
Cârtițe sovietice la Scânteia
Ceaușescu a luat poziție și în fața lui Brejnev. Conform relatării făcute conducerii partidului, după sărbătorirea centenarului nașterii lui Lenin, întrebase din ce motiv „o serie de reprezentanţi sovietici contactau cetăţeni români şi solicitau informaţii despre o serie de subiecte”. Dacă-i interesează ceva anume pe tovarășii sovietici, să-ntrebe conducerea românească și li se va spune. Cu retorica din 1964 a amenințat cu măsuri împotriva acestor ”diverși” cetățeni. Brejnev a răspuns că nici în China nu au agentură sistând discuțiile printr-o intempestivă pauză.
Vizita lui Ceaușescu în China a înrăutățit și mai mult lucrurile. Rapoarte KGB despre conducerea României, citate de Larry Watts, menționau, în 1971, că exploatând antisovietismului Chinei, Ceaușescu pornise ”pe calea așa-zisei autonomii și independențe față de Uniunea Sovietică”. În consecință, serviciile speciale sovietice și-au sporit pe teritoriul românesc ”ilegalii”. Exploatau, în principal, surse de la ziarul Scânteia și și de la publicația germană Volk and Kultur. Și planul propagandei sovietice s-a îmbunătățit în același sens. În 1971, Moscova lăuda atitudinile lui Dej internaționalist-proletare, aruncând zvonuri că-i vor ridica o statuie.
Maurer, inițiatorul mitologiei lui Ceaușescu
Pe cât de bine i-a făcut lui Ceaușescu poziția din 1968 în planul reputației externe, pe-atât de nenorocite se vor dovedi, în timp, consecințele strategiilor de partid.
N-ar fi reușit de unul singur să atingă puterea absolută, oricât talent ar fi avut. Pe fondul entuziamului din august 1968, ceilalți demnitari au anchiesat la crearea mecanismelor prin care Ceaușescu nu putea fi înlocuit prin pârghii acționate din afara țării. Niciunul n-a prevăzut dezastruoasele consecințe ale evoluției sale după ce ajunsese de neclintit din șaua puterii.
Unitatea de granit
În acceași stare excepțională a relațiilor din Tratat s-au pus în mișcare toate forțele propagandei în a-i crea lui Ceaușescu imaginea „celui mai iubit fiu al poporului”, unic în capacitatea conducerii României pe calea cea bună. Strategia viza avertizarea „neprietenilor” din exterior că poporul și conducerea partidului îl urmează în deplină unitate. Maurer i-a mărturisit acestea lui Ciu Enlai în întâlnirea avută la înmormântarea lui Ho Şi Min din toamna lui 1969. Ar fi dificil ca sovieticii să-și mai pună o dată tancurile în mișcare, răspundea premierul român întrebării dacă mai planează pericolul invaziei României. Ar putea „să se reorienteze şi să organizeze ceva din interior”. Dar populaţia și partidul alcătuiesc acum o „unitate de granit”.
Reprezentarea dorită era a unui partid cu o conducere fără fisură unde nu putea fi ridicat nimeni la rangul de opozant al lui Ceaușescu. Acesta a fost începutul cultului lui Ceaușescu, o încălcare, în fapt, a dogmei comuniste care postulează că istoria o fac masele. Și că liderii sunt exclusiv personajele exponențiale care exprimă prin acțiunile și ideile lor voința claselor progresiste. Pus în circuit prin raportul lui Hrușciov din 1956, conceptul de „cult al personalității“ desemna un păcat capital. Sensurile sale s-au structurat pe exemplul lui Stalin care atribuise persoanei sale toate succesele poporului sovietic. Elogiile celorlalți l-au dus “amețeală“: se credea infailibil, încuraja laudele celorlalți, adâncea prăpastia dintre vorbe și fapte. Deși cu efecte negative pentru țară, cultul lui Stalin nu reușise să altereze caracterul regimului („democratic și popular“), menționa Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (Boris Ponoomarev ș. a.,Editura Politică, București, 1959). Versiune împărtășită până-n vara lui 1968 și de Ceaușescu în criticile aduse predecesorului și angajamentele conducerii colective și “legăturii cu masele“.
Partidul, Ceaușescu, România
În memorialistica „martorilor angajaţi” ai epocii, inițierea mitologiei lui Ceaușescu îi este atribuită lui Maurer. „Raţionamentele lui (Maurer) erau clare şi solide, mărturisea Dumitru Popescu (Cronos autodevorându-se, Memorii vol. II, Panorama răsturnată a mirajului, Editura Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2006). El ar fi spus: „în momentul de faţă România este personalizată de Ceauşescu. Ceauşescu prin natura funcţiei sale trebuie să ia în piept toate pericolele politice care planează asupra ţării (…). Aceasta impune o solidaritate răspicată cu Ceauşescu, o susţinere necondiţionată a poziţiei lui, o definire a acestei poziţii ca exprimând total partidul, ţara, poporul“.
Nașterea societății totalitare și cultului lui Ceauşescu
O nouă doctrină militară – „apărarea întregului popor” – se instituise în România pe fondul entuziamului din august 1968. La începutul lui septembrie s-au înfiinţat gărzile patriotice, o nouă obligație cetățenească pusă pe seama voluntariatului din timpul liber.
Și tot atunci, pe fondul adeziunii românilor s-au împins lucrurile și mai departe. La sfârșitul lui octombrie 1968 s-a înființat Frontul Unităţii Socialiste (FUS). Sub „umbrela” lui, toți cetățenii României, de la mic la mare, au fost puși sub conducerea și controlul partidului.
Așa cum specificau manualele școlare din epocă, FUS-ul îngloba „organizațiile de masă, obștești, profesionale, cooperatiste, consiliile oamenilor muncii aparținând naționalităților conlocuitoare, uniunile de creație, asociațiile și societățile științifice, culturale și sportive și alte organizații” (Cunoștințe social-politice, Manual pentru clasa a X-a, coord. Ion Ardeleanu, Olivia Clătici, EDP, București, 1983). Alte organizații însemnau sindicatele, pionierii, UTC-ul, organizațiile de femei și cele 14 culte religioase recunoscute în țară. „Toate clasele și categoriile sociale ce alcătuiesc societatea noastră”, după sintagma discursului oficial, au fost aliniate la comanda partidului. „Tot ce mișcă-n țara asta…”, după expresia poetului național.
Trei săptămâni după crearea FUS, Ceaușescu a fost „ales” președintele lui. Din toamna lui 1968, așadar, Ceaușescu stăpânea toată țara.
Lavinia Betea
Publicat în Adevărul
Octombrie 2012