La începutul anului 1967, presa occidentală a făcut dese referinţe la poziţia lui Ceauşescu în ceea ce istoricul Thoman Kunze numeşte „problema dificilelor relaţii germano-germane”. “Absolut fantastică”, a caracterizat această chestiune şi Corneliu Mănescu. Faţa ei ascunsă a fost “vânzarea” etnicilor germani din România.
Între România socialistă şi Germania capitalistă existau din vremea lui Dej profitabile relaţii economice. Primele contacte s-au făcut la Bucureşti, la sediul Consiliului de Miniştri prin primirea făcută de vicepremierul Alexandru Bârlădeanu reprezentantului firmei Krupp. Cu acest început, puţin perceptibil şi puţin interesant pentru mediile politice, s-a mers mai departe.
“Disidenţă” în blocul pro-sovietic
Când sovieticii purtau discuţii despre statutul celor două Germanii, românii au semnat, în 1963, acordul de înfiinţare a reprezentanţelor comerciale cu Germania Federală. Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria şi Polonia însă, au făcut-o abia peste trei ani. Din 1963 şi până în vara lui 1968, când a fost invadată Cehoslovacia, problema unificării şi relaţiilor cu cele două Germanii a fost punct de bază pe agenda diplomaţiei europene.
Complicaţiile situaţiei au făcut ca abia în 1967 românii să ajungă la relaţii diplomatice, la nivel de ambasadă, cu vest-germanii. Întâlnirile şefului diplomaţiei româneşti cu omologul său vest-german Willy Brandt şi cu cancelarul federal Kissinger au fost larg mediatizate de presa liberă. Iar lagărul comunist a intrat în alertă.
Ceauşescu preluase şi în acest caz moştenirea lui Dej, zguduind lumea politicii mondiale şi stîrnind furia aliaţilor din Tratat. Invers proporţional cu reacţiile acestora au fost poziţiile occidentale. Aşa cum au relevat istoricii comunismului, decizia lui Ceauşescu era atunci periculoasă dar a captat interesul părţii adverse pentru acest „disident” din blocul pro-sovietic.
Mai mult decât atât: poziţia românească era în dezacord şi cu politica Pekinului. Aflate în plină „revoluţie culturală”, „gărzile roşii” atacau sediile misiunilor diplomatice occidentale.
O conjunctură bine speculată
Care au fost raţiunile şi culisele acestui eveniment al diplomaţiei mondiale, a relatat unul dintre artizanii săi, ministrul de Externe Corneliu Mănescu (Lavinia Betea, Partea lor de adevăr, Compania, Bucureşti, 2008). O anumită conjunctură a precipitat acordurile. La sfârşitul lui 1966, a povestit Corneliu Mănescu, alegerile din Germania de Vest s-au soldat cu un guvern de coaliţie unde intraseră şi reprezentanţi ai social-democraţilor. Cancelarul Kiesinger şi ministrul de Externe, Willy Brandt au exprimat, la început, pretenţia ca românii să recunoască, în scris, că guvernul vest-german este unicul reprezentant al poporului german iar Landul Berlinului face parte din Germania Federală.
Ceauşescu şi Maurer au reiterat principiile Declaraţiei din aprilie 1964 care îi angajau în respectarea suveranităţii statelor conform graniţelor stabilite după cel de-al doilea război mondial. Voind să spargă tiparele, dar să şi obţină cât mai multe avantaje, noul guvern iniţiase relaţii deosebite cu ţările socialiste, promovând doctrina «ostpolitik ». Faptul că Maurer era, după tată neamţ, şi comunica, fără translator, cu omologul său vest-german a contat şi el în bunul mers al tratativelor.
Relatarea ministrului Corneliu Mănescu
Pentru încheierea de relaţii diplomatice cu românii, vest-germanii au avansat propunerea ca fiecare guvern sã-şi exprime acordul, fără a încheia un tratat. În acest punct, românii au dovedit abilitate diplomatică, fentându-şi aliaţii. “La Bucureşti a venit o delegaţie vest-germană pentru a pregăti vizita mea la Bonn, a relatat Corneliu Mănescu. Simultan, delegaţii vest-germane, cu misiuni asemănătoare, s-au deplasat la Praga şi Budapesta. Neliniştită de aceste discuţii, conducerea est-germană a propus ca la începutul lunii februarie să aibă loc la Berlin o consfătuire a miniştrilor de Externe din ţările socialiste în vederea adoptării unei poziţii comune în relaţiile cu Germania Federală. Sesizând pericolul – printre altele ni se recomanda amânarea tratativelor în curs –, în înţelegere cu vest-germanii, am fost trimis şi primit la Bonn mai devreme decît fusese stabilit. Cu Willy Brandt, ministrul lor de Externe, am semnat tratatul ca între ţările noastre să se stabilească relaţii diplomatice la rang de ambasadori extraordinari şi plenipotenţiari.”
“Vânzarea” etnicilor germani
A existat şi altă faţă, ascunsă, a relaţiilor dintre România şi RFGermania despre care s-a vorbit mult în anii 90. Termenii erau de “vânzare” a etnicilor germani din România. Printr-un acord special, Germania Federală se obliga să achite statului român o taxă pentru avizul favorabil dat cererii de emigrare a fiecărui etnic german. Sumele variau între 4 000 şi 10 000 mărci germane, în funcţie de vârsta şi calificarea cetăţeanului (Denis Deletant, „Ceauşescu şi Securitatea”, Humanitas, Bucureşti, 1998).
Termenii acordului n-au fost făcuţi publici de niciuna dintre părţi. Iar de punerea sa în fapt, în România, s-a ocupat Securitatea. Cu secretomania şi mijloacele sale specifice.
În ceea ce priveşte documentele aflate la îndemână în arhiva Cancelariei CC al PCR, reiese clar că emigrarea în Germania Federală şi Israel crescuse semnificativ. Astfel că, în 1969, din totalul de 7 861 persoane care au emigrat definitiv din România, 2581 erau evrei iar 3 439 germani.
Românii, în coada CAER-ului
Dacă la începutul anilor 60, Hruşciov încercase să „reactiveze” CAER-ul pentru a-şi exercita autoritatea deplină asupra ţărilor membre, lovindu-se de rezistenţa românilor, Brejnev s-a arătat dezinteresat. Atât de mult, încât în vizita neoficială efectuată la Bucureşti în 10-13 mai 1966, i-a propus lui Ceauşescu să-i mute sediul la Bucureşti ca să „scape” de el şi să mute CC-ul PCUS în imobilul lui.
Sărăcia românească
În discursul public n-au reverbat asemenea proiecte, nici statisticile care arată că românii ocupă treptele de jos în CAER. Cu toate eforturile din cincinalul 1965-1970, situaţia s-a menţinut neschimbată. Doar prezenţa Mongoliei în statisticile organizaţiei, ne salvează de ultimul loc.
Cu excepţia Mongoliei, România stă cel mai rău la consumul de energie pe cap de locuitor. Deşi declarase finalizarea, cu succes, a planului naţional de electrificare în 1960 şi intraseră în funcţiune mari consumatori de energie (Combinatul Siderurgic din Galaţi, fabrici de sticlărie şi ciment). Acestea dublaseră, în zece ani, consumul energetic (2, 8 tone combustibil convenţional în 1970, faţă de 1, 5 tone în 1960), dar Germania Democrată consuma de circa două ori şi jumătate mai mult.
Agricultură bio
La Plenara CC al PCR din 11-12 noiembrie 1965, Ceauşescu prezentase, cu sinceritate, date asupra agriculturii româneşti în context european.
În vreme ce nemţii capitalişti foloseau pentru 8 hectare de teren arabil câte un „tractor fizic”, de 20 de ori mai mare era suprafaţa de pe ogoarele româneşti deservită de un tractor. Cehoslovacii foloseau 85 kg îngrăşăminte chimice la hectar, iar românii, 13.
Producţiile medii la hectar româneşti erau la limita de jos a agriculturii europene: grâu – 1320 kg (în RF Germania se recoltau, în schimb, 3 510 kg); 1780 kg porumb boabe (producţia de vârf aparţinea Franţei cu 4060 kg); 12 900 kg sfeclă de zahăr şi 8 400 kg cartofi.
Cincinalul 1965-1970 n-a tras prea mult recoltele în sus, după cum arată statisticile consumului de produse alimentare, îmbrăcăminte şi încălţăminte în ţările din CAER. La consumul de carne, România era şi în 1970, ca şi în urmă cu cinci ani, pe ultimul loc, deşi acesta crescuse la 31, 6 kg anual pe cap de locuitor faţă de 26, 4 kg în 1965. Cehii şi est-germanii consumau de două ori mai multă carne decât românii. Acelaşi loc de codaş, la consumul de zahăr şi produse zaharoase (21, 4 kg în 1970 faţă de 15, 9 kg în 1965), fruntaşi fiind aici sovieticii cu consum mai mult decât dublul celui românesc.
Românii trăiau cel mai sănătos, după polonezi, am putea în termeni actuali, despre consumul de legume: 86, 2 kg legume, zarzavaturi şi cartofi pe cap de locuitor în anul 1965 şi 108, 1 kg în 1970.
Codaşi la haine şi încălţări
Ca fost meseriaş în branşă, Ceauşescu nu reuşise să salte ţara de pe ultimul loc nici la indicatorul „încălţăminte total, fără încălţăminte cauciuc”: românul cumpărase, statistic, 1,95 perechi încălţăminte în 1970 (1, 36 în 1965), iar est-germanul, dublu (3, 6 perechi în 1970). Deasupra consumului sovietic săriseră însă românii la indicatorul ţesături de lână (2, 2 m pe cap de locuitor în 1965 şi 2, 7 m în 1970). Mai bine îmbrăcaţi erau însă tot cetăţenii din RD Germană (4 m de ţesături de lână pe cap de locuitor în 1970).
Un popor divizat în „războiul rece”
Existenţa divizată a naţiunii germane exprima cel mai bine pedeapsa învingătorilor pentru cei învinşi.
Şi conducerea de la Bonn a Germaniei Federale, şi cea de la Berlin, a Germaniei Democrate se declarau unicele reprezentante ale unei Germanii unice. Fiecare visa la o Germanie unită, într-o zi, sub steagul ei. Germania Federală era însă o ţară care interzisese partidul comunist, membră NATO şi fondatoare a Comunităţii Economice Europene. Cealaltă Germanie era guvernată totalitar de către un partid comunist şi membră fondatoare a Tratatului de la Varşovia şi a CAER. Problemă de litigiu între ele era şi statutul Landului Berlinului. Germania Federală îl considera ca fiind parte a teritoriului său, iar Germania Democrată, un teritoriu independent, administrat propriu sub controlul foştilor Aliaţi. Nici măcar paşapoartele eliberate de vest-germani nu erau recunoscute de ţările sovietizate. Acestea aplicau cetăţenilor Germaniei vestice vize de intrare şi ieşire din ţările lor pe “foi volante” de concepţie proprie.
La Moscova, primul care vorbise despre firescul unificării celor două Germanii, fusese tocmai Beria, după moartea lui Stalin. Scos repede din scena politică, ideea o reluase Hruşciov, în 1955, în contextul “coexistenţei paşnice”. Liderul sovietic voia să pară binevoitor, spune Corneliu Mănescu, dar menţinea, în continuare, trupe sovietice în Germania de Est. Gesturile sale de bunăvoinţă faţă de Occident au fost însă semn de cale liberă pentru români.
Oscilările de poziţie erau evidente în declaraţiile liderului est-german Walter Ulbricht, Acesta anunţa ba că problema unificării e actuală şi posibilă printr-o confedereaţii unde fiecare parte îşi menţine sistemul. Ba că un proces îndelungat va aduce rezolvarea. Nici vest-germanii nu erau mai coerenţi. Prin « doctrina Hallstein”, ca bază a politicii externe, refuzau relaţiile diplomatice cu aceia care recunoşteau existenţa Germaniei de Est.
Lavinia Betea
Publicat în Adevărul
Octombrie 2012