Ceauşescu luase măsuri să schimbe istoria partidului şi să-şi falsifice biografia încă din primăvara lui 1965. A dat vechime de ilegalişti, pensii şi drepturi de revoluţionari la toţi cei care avuseseră legături cu stânga politică.
În schimbarea carnetelor de partid cu altele noi, cu antetul Partidul Comunist Român, Ceauşescu le-a făcut, în vara lui 1965, o plăcută surpriză veteranilor: carnetul numărul unu şi l-a oferit sieşi, cel cu numărul doi, lui Maurer, numerele următoare fiind atribuite, în ordinea funcţiilor, lui Apostol, Bodnăraş, Bârlădeanu ş.a.m.d.
Cu veteranii, înainte!
Bătrânii n-aveau, încă, motive de supărare pentru „cooptarea” generaţiei noi la putere: pe umeri mai tineri vor trece greul muncilor şi rutinei. Nu s-au temut veteranii partidului nici măcar de pensionare. În numele cauzei, ei foştii ilegalişti se ştiau etern revoluţionari. „Lărgirea organelor” de conducere putea avea şi semnificaţia unei bune convieţuiri cu demnitarii mai tineri, nicidecum o schimbare de generaţii. Ceauşescu a avut grijă să-i amăgească frumos. Relevant în acest sens este episodul relatat de Corneliu Mănescu. Fiind ministru de Externe din 1961, când Ceauşescu l-a chemat la Snagov, intrase el, primul, în „chestiune”, oferindu-şi demisia. „I-am spus lui Ceauşescu că înţeleg că el are planuri sau opţiuni personale, m-am gândit că aceasta e o cutumă a civilizaţiei noastre : se schimbă conducătorii, mă schimb şi eu”, povestea Mănescu (Lavinia Betea, „Partea lor de adevăr”, Compania, Bucureşti, 2008). Dar Ceauşescu l-a refuzat categoric – vor merge, împreună, pe drumul început.
Îi anesteziaseră pe veterani şi deciziile lui Ceauşescu de-a creşte forţa partidului: de azi, şi din trecut. În primul rând prin aceea că desfiinţase stagiului de candid pentru primirea în partid. Noul conducător voia un „partid de masă”, astfel încât să identifice politicul cu poporul, i-a explicat motivaţia Paul Niculescu-Mizil („O istorie trăită”, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1997) Ceauşescu demarează şi „reabilitările”. Acestea trebuie privite ca „măsură educativă”, susţinea noul conducător care ca secretar cu organizatoricul validase sancţiunile şi excluderile din partid. Pedepsele se ridică dacă oamenii făcuseră „dovadă că s-au îndreptat şi că sunt hotărâţi să lupte pentru aplicarea liniei partidului”.
„Revoluţionari” cu grămada
Cireaşa de pe tort a pus-o decizia de-a conferi vechime tuturor „luptătorilor revoluţionari” cu activitate permanentă în ilegalitate şi „comportare demnă” în faţa duşmanului de clasă, primiţi în partid după 23 august 1944 de când făceau politică de stânga. I-a adunat la comunişti şi pe foştii militanţi socialişti şi social-democraţi cu vechime de ilegalişti.
A împuşcat astfel mai mulţi iepuri deodată. Întâi că i-a crescut prestigiul printreliderii socialişti din lume. În trecut se făcuse o gravă greşeală, le spunea Ceauşescu în întrevederi particulare, încorporându-se social-democraţii în Partidul Muncitoresc Român şi aruncarea în închisori a celor care nu agreaseră tactica. Apoi, a crescut, ca aluatul dospit, armata ilegaliştilor. PCdR încetase să mai fie cel mai mic partid comunist din Europa, Ceauşescu considerându-i comunişti şi pe toţi care activaseră în organizaţiile legale şi ilegale create de partid înainte de vara lui 1944: UTC, Ajutorul Roşu, Blocul Muncitoresc Ţărănesc, Blocul democratic, Comitetul Naţional Antifascist, Frontul Studenţesc Democratic, sindicatele şi presa conduse de comunişti etc.
Toată puzderia de grupuri şi grupări care camuflau un militantism roşu, fără deosebire de rezultate şi efective, a scos la lumină o mulţime de pretendenţi la pensiile şi privilegiile ilegaliştilor. Unii susţineau că au pus la dispoziţia partidului case pentru şedinţe sau găzduire, alţii că ajutaseră pe câte unul cu alimente sau bani. Astfel că în vara lui 1969 se constata că dintre cei 4 209 de ilegalişti cu “drepturi”, 3 180 fuseseră recunoscuţi în 1965. Situaţia lor globală menţiona că 5 foşti ilegalişti aveau vechimea de dinainte de 1921 iar din în anul creării PCdR rămăseseră 111 supravieţuitori. Mai mult de jumătate dintre efectivele ilegaliştilor erau pensionari în 1969. Primeau între 1 000 şi 4 000 lei (puţini, circa 10% aproape de salariul mediu pe economie, restul, ce s-ar numi astăzi, “pensii nesimţite”).
„Puţini am fost, mulţi am rămas”, a concluzionat cu duh, după aceste acţiuni, un autentic ilegalist.
Nouă istorie a partidului
A mai propus Ceauşescu şi o întâlnire a activului partidului şi membrilor CC cu foşti ilegalişti la o masă tovărăşească unde “să mai luăm contact cu tovarăşii”. Ceea ce se şi face, la 8 mai, sărbătoarea fondării partidului. Astfel răsplătiţi, ilegaliştii se vor achita faţă de noul patron, cosmetizându-i biografia revoluţionară. Prin prestaţii deosebite au excelat fostul tâmplar Andrei Neagu şi Ion Popescu-Puţuri care s-au erijat în decanii mişcării proletare româneşti. În consecinţă, martori şi cunoscători ai militantismului soţilor Ceauşescu. Neagu, fost internat la Târgu-Jiu ca suspect în registrele SSI era acum general. Lui Popescu-Puţuri, ştiut ca veşnic “fracţionist” între nucleele de conducere ale PCdR de la Bucureşti, Viena, Praga şi Moscova, i se încredinţase directoratul Institutului de istorie a partidului. “Mărturiile” sale despre Ceauşescu l-au imunizau la acuzaţiile de escrocherii finanaciare şi declaraţii mincinoase în ancheta Pătrăşcanu.
Garnisind astfel partidul, Ceauşescu l-a pregătit să înfrunte veacurile, şi mai ales, pe vecinii „eliberatori”, cu o nouă istorie. De altfel, la aniversarea a 45 de ani de la fondarea PCdR, noul lider a criticat Cominternul pentru conducătorii străini de neam şi ţară trimişi la Bucureşti. Discursul i-a atras reproşurile lui Brejnev, venit neoficial, aici, în mai 1966. Ceauşescu s-a apărat, reproşându-i liderului sovietic că n-ar fi avut cum face o istorie a Cominternului de vreme ce documentele PCdR sunt la Moscova.
În aşteptarea documentelor conficate de Kremlin, Ceauşescu le-a impus demnitarilor ilegalişti să-şi scrie autobiografiile în scopul redactării istoriei partidului. N-au corespuns însă aştepărilor din proiectul redactat de Institutul de Istorie a Partidului sub coordonarea lui Răutu.
Lica Gheorghiu şi pensia de slăbire
Din vechea gardă, primul a dispărut Gaston Marin. Ceauşescu l-a înlocuit la cârma Comitetului de Stat al Planificării cu Maxim Berghianu. Activistul „crescuse” în facultăţi muncitoreşti şi politice frecventate în reprize scurte dintre două „munci de teren”.
S-a înţeles că trecutul de „georgist”, cum li se spunea apropiaţilor de Gheorghiu-Dej, a dus la înlocuirea lui Gaston Marin. Nu doar că-i fusese apropiat lui Dej, ci şi rudă prin alianţă prin căsătoria fiicei cu Radu Osman, fiul uneia dintre surorile lui Dej. Pe Mihai Roşianu, celălalt om de casă al predecesorului, Ceauşescu l-a trimis ambasador la Belgrad. Cel mai repede s-a debarasat însă de Gheorghe Rădoi, soţul Licăi Gheorghiu. Promovat vicepreşedinte al Guvernului în chiar ziua morţii socrului, în august 1965, Rădoi a fost trimis la munca de jos: director la întreprinderea Autobuzul.
Operaţiune „Îmbogăţărea”
Prinzând repede „orientarea”, ambiţioşii din Securitate au pus-o repede de-o nouă operaţiune. I-au zis „Îmbogăţirea” şi vizau recuperarea bunurilor „împrumutate” de Lica Gheorghiu din prorietatea statului. Nu Ceauşescu „dictase”, ci subalternii au înţeles că aceasta ar fi „politica corectă”, a mărturisit nepoata mezină a lui Dej (Lavinia Betea, Poveşti din Cartierul Primăverii, Curtea Veche, Bucureşti, 2010). Plusase si Lica, solicitând o audienţă lui Ceauşescu pentru stipendierea unei cure de slăbire în Elveţia. Dacă pe mamă a refuzat-o şi a evacuat-o din luxoasa vilă în formă de L de pe Herăstrăului, celor trei nepoţi ai lui Dej, Ceauşescu le-a aprobat, prin decret, câte o pensie de 2300 lei pe lună. Banii urmau a fi daţi până la majorat, iar în cazul frecventării unor instituţii de învăţământ superior, se prelungea până la 25 de ani.
Din Elveţia în Chile
N-a mai agreat noul conducător nici călătoriile şi concediile prin străinătate ale familiile de demnitari. Se obişnuiseră nevestele şi copiii să meargă în Occident pentru consulturi medicale. Se crease şi-aici o situaţie mai specială, centrată pe Vasile Dumitrescu, recrutorul lui Ceauşescu la comunişti. Primul ambasador trimis la Berna, după ridicarea relaţiilor diplomatice la rang de ambasadă între România şi Elveţia, în 1962, a fost Dumitrescu. Simpaticul şi dezinhibatul ambasador s-a transformat însă într-un amfitrion al demnitarilor bucureşteni. După relatările fiicei lui Grigore Preoteasa, la Dumitrescu trăgeau în concedii familiile lui Niculescu-Mizil, Bărlădeanu şi Ceauşeştii. Îngrijorat, se pare, de-atâtea „familiarisme”, Ceauşescu şi-a mutat mentorul, în 1968, ambasador tocmai în Chile.
Cui nu-i place, să se retragă!
De bună-seamă că vreme lungă aşteptase şi cugetase Ceauşescu asupra debarasării de vechi ilegalişti şi foşti superiori. Mişcarea intra, oarecum, în firea lucrurilor şi cursului vieţii. Căci foştii militanţi şi deţinuţi politici căzuseră în rutină după fierbinţeala imprimată de Stalin în lupta de clasă. A fi conducător i se păruse, lui Lenin însuşi, „prozaic, birocratic şi neinteresant”. O „murdară birocraţie”, a zis părintele revoluţiei bolşevice despre şedinţele şi organizaţiile fără număr pe care le patrona. Cum să nu fi evadat, atunci, în distracţii şi plăceri compensatorii, veteranii români sătui de şedinţe şi deplasări în teren?
Fostul cizmar utecist nu îndrăznea să-i convoace în week-end la reşedinţa sa din Snagov. Avea însă grijă să-i monitorizeze şi acasă, şi în vizitele prin ţară, pretextând paza şi protecţia lor. Le-a urmărit şi soţiile, amantele şi anturajele copiilor. Despre neîngrădirile iubirii proletare, dezinhibate de prejudecăţi burgheze, uitase de multişor Ceauşescu.
Acaparat total de putere, în viaţa lui Ceauşescu nu încăpeau alte ispite. Aceeaşi ardoare revoluţionară a impus-o mereu şi celorlalţi demnitari. Când Apostol s-a plâns de prea multe corvezi, Ceauşescu l-a jignit. „Te-ai făcut boier, cui nu-i place să se retragă” , i-a spus de faţă cu alţii dintre cei tineri, după mărturia lui Dumitru Popescu („Cronos autodevorându-se, Memorii vol. II, Panorama răsturnată a mirajului”, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2006) L-a criticat şi pe ministrul de Externe Corneliu Mănescu pentru redactarea unui comunicat, dându-i de înţeles, de faţă cu ei, că-l lucrează mai bine Ştefan Andrei şi Dumitru Popescu.
Lavinia Betea
Publicat în Adevărul
Octombrie 2012