GRECO-CATOLICISM Pentru Vatican, Transilvania a fost un bun teritoriu de contrareformă şi misiune, soldat cu înfiiţarea Bisericii Române Greco-Catolice.
În istoriografia actuală nu numai interpretările schismei dintre creştinii români sunt contradictorii. Diferă uneori şi datarea evenimentelor. În centrul polemicilor se află rolul iezuiţilor şi mai ales autencitatea actelor unirii.
Contra-ofensiva catolicismului
După reformă, catolicismul transilvănean a traversat o etapă de declin. Elitele maghiare ale Transilvaniei aderaseră masiv la calvinism, iar cele germane la luteranism. S-au despărţit, în 1564, prin sinodul protestant din Aiud. Atunci şi-au înfiinţat calvinii Episcopia Reformată a Ardealului, fixându-i sediul iniţial în Aiud.
După secularizarea averii şi bunurilor episcopiei de către Dieta transilvăneană (1556), provincia redevine pentru Vatican un teritoriu de contrareformă şi misiune. Urcarea catolicului Sigismund Bathori pe tronul principatului a fost un moment de speranţă. Ajuns principe al Transilvaniei, Bathori a făcut uitate promisiunile de restituire a bunurile confiscate episcopiei de către calvini. Decizia de desfiinţare a episcopatului s-a reiterat în 1601. Ultimele bunuri ale tezaurului şi bibliotecii episcopiei catolice din Alba-Iulia au fost duse la Gyor (Ungaria). Catolicii au fost limitaţi, instituţional, la parohii, un vicariat şi câteva mănăstiri periferice. Sub papa Grigorie al XV-lea, în 1622, s-a înfiinţat celebra instituţie Sacra congregatio de propaganda fide. Propaganda, această realitate dominantă a societăţii şi politicului, s-a născut, aşadar, tocmai la Vatican din raţiuni religioase. Cu aceleaşi misiuni de reviriment şi expansiune a catolicismului s-au înfiinţat noi ordine religioase: iezuiţii, ursulinele şi piariştii.
Opera a politicii iezuite a fost şi fondarea bisericii catolice de rit oriental sau greco-catolică.
Dezbinarea românilor ardeleni
Ortodoxia numeroşilor valahi era o religie tolerată în Transilvania secolului XVII. Prin Diploma emisă la Viena de Leopold I, în 1691, sunt reconfimate cela trei „naţiuni” privilegiate (maghiarii, saşii şi secuii) şi cele patru religii recepte (romano-catolică, luterană, calvină şi unitariană). Un an mai târziu însă, împăratul promite preoţilor ortodocşi – români, ruteni ori slovaci – care se „unesc” cu Roma aceleaşi drepturi ca şi clerului romano-catolic. Printr-o nouă Diplomă, în 1698, Leopold I acordă ortodocşilor dreptul de a trece la oricare dintre religiile recunoscute.
De-aici începe dezbinarea creştinilor români ardeleni.
Din consemnarea evenimentelor reiese subordonarea capului bisericii ortodoxe transilvănene la Mitropolia Ungro-Vlahiei. Aşa se face că, în 1698, Atanasie Anghel a fost hirotonit la Bucureşti. Semnase, cu acest prilej, o „mărturisire de credinţă ortodoxă” în faţa mitropolitului Teodosie al Ungro-Vlahiei şi a patriarhului Dositei al Ierusalimului. S-a întors cu daruri şi bani de la domnul Constantin Brâncoveanu. Cu toate acestea, „a căzut în curând în mrejele iezuiţilor şi ale Curţii Imperiale din Viena”, scrie Mircea Păcurariu (“Istoriei Bisericii Ortodoxe Române”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 2006).
După istoria scrisă de greco-catolici, încă din 1697 mitropolitul Atanasie Anghel convocase un conciliu (sinod) la Alba-Iulia care acceptase condiţiile unirii cu Roma. După alte izvoare, sinodul s-a ţinut în 1698. Angajamentul său admitea: 1. Recunoaşterea şi subordonarea în faţa autorităţii papale; 2. Împărtăşania se poate face cu pâine nedospită (azima); 3. Principiul Filioque (Duhul Sfânt purcede şi de la Fiu); 4. Existenţa purgatoriului.
Uniţilor li se garantau privilegiile clerului catolic şi dreptul menţinerii ritualului tradiţional şi a sărbătorilor ortodoxe. Episcopul urma a fi ales de către sinod dar confirmat de către papă şi împărat.
Potrivnicia Dietei transilvănene
Alcătuită prioritar din nobili calvini, Dieta Transilvaniei nu a primit cu bucurie actul unirii ortodocşilor, prezentat de iezuitul Paul Baranyi, paroh la Alba-Iulia. Nobilii maghiari, saşi şi secui din Dietă au dispus o anchetă în scopul infirmării. Cu acest punct de pornire, ancheta a constatat că mirenii şi clerul parohiilor ortodoxe aveau prea puţină cunoştinţă despre trecerea la noul cult. Membrii Dietei încercau astfel să împiedice accesul valahilor la drepturile ce-ar fi decurs din trecerea la Biserica Romei. Însă prin Diploma Leopoldină din 1699 curtea imperială şi-a reconfirmat promisiunile.
În tot acest timp, Atanasie a continuat legăturile cu Mitropolia Ungro-Vlahiei. Spre „întărire şi ajutor”, Constantin Brâncoveanu i-a dăruit moşia Merişani (Argeş) şi i-a trimis un meşter care-a tipărit o „Bucoavnă” la Alba-Iulia. Şi prin „reeditarea” Cazaniei lui Varlaam, Atanasie dovedea stăruinţă în „credinţa strămoşească”.
Da ori nu pentru unire? – a fost întrebarea pusă lui Atanasie, la Viena, în 1701. Răspunsul lui a fost afirmativ. Totodată, printr-o nouă Diplomă, în acelaşi an, împăratul Leopold reafirmă drepturile uniţilor: preoţiilor privilegii similare clerului catoloc, iar mirenilor primirea în rândurile „naţiunilor” recunoscute.
Atanasie a fost hirotonit preot romano-catolic, la 24 martie 1701, de către cardinalul catolic Kolonici. A doua zi, acelaşi cardinal l-a înălţat la rangul de episcop al bisericii greco-catolice româneşti. Astfel, concluzionează Mircea Păcurariu, „mitropolia ortodoxă independentă a Transilvaniei era desfiinţată, creându-se în locul ei, o Episcopie unită, dependentă de Arhiescopia romano-catolică maghiară de la Esztergom”.
Sediul Bisericii greco-catolice a funcţionat până în 1721 la Alba-Iulia. Apoi s-a mutat la Fărgăraş. Iar din 1737, Blajul devine ceea ce Mihail Eminescu numeşte „Mica Romă”.
Muzică religioasă pentru distracţie
Până în secolului XVIII, muzica sacră se audia doar în context cultic în civilizaţia europeană. Laicizarea ei a fost moment de impact în cultura mondială.
Începuturile stau sub semnul conflictelor dintre clerul şi autorităţile civice olandeze, scrie Diarmaid MacCulloch (“Istoria creştinismului”, Polirom, 2011). Parohiile olandeze dispuneau de superbe orgi întreţinute de către instituţii laice şi comunităţi. Printre celelalte instrumente muzicale, orga deţine particularitatea de a emite sunete la extremele frecvenţei: de la cele mai joase, la cele mai înalte. Astfel se explică, din punct de vedere psihologic, efectul cathartic al acestei muzici asupra credincioşilor şi transformarea orgii în instrument de cult religios al Bisericii catolice. Totodată orga este un instrument muzical foarte special şi foarte scump, anume construit pentru locul de utilizare. Astfel că aceia care plătiseră construcţia unei orgi, se simt îndreptăţiţi s-o utilizeze.
Aşa se face că, începând din secolul XVII, olandezii dezvoltă conceptul recitalului de orgă. Partituri cu muzică sacră se interpretează la orgile marilor biserici şi în afara slujbelor religioase. Practica s-a răspândit sub forma recitalurilor şi concertele care încântă melomanii de pretutindeni.
Sub influenţa Reformei, simultan amintitului fenomen olandez, în bisericile catolice din sudul Europei s-a transformat şi oratoriul (lucrare corală şi orchestrală pe temă sacră) în spectacol pentru elitele cultivate.
Noutăţile au fost preluate simbiotic în Marea Britanie. Naturalizarea lui George Friedrich Handel, compozitor protestant pentru muzică de orgă şi oratorii din Halle, a prefigurat crearea unor capodopere. În 1742, Handel a compus oratoriul „Messiah” pe tema vieţii şi revenirii pe pământ a lui Isus Hristos. Cântat frecvent la concertele publice şi de caritate, oratoriul lui Handel reprezintă punctul de convergenţă a muzicii sacre cu distracţia melomanilor.
Feminismul creştinist
Iluminsimul a schimbat şi reprezentările creştinismului asupra rolurilor de gen. Pe parcursul Evului Mediu, femeia era sursă a „păcatului originar”şi unealtă a Satanei. Prin Eva, şarpele din grădinile Edenului l-ar fi determinat pe Adam să păcătuiască gustând din fructul oprit.
Începând de la sfârşitul secolului al XVII, femeile sunt privite altfel. În noua reprezentare sunt, prin natura lor, fiinţe fragile şi pasive, demne de ocrotirea bărbaţilor. Rămâne însă un mister, observă profesorul Diarmaid MacCulloch (“Istoria creştinismului”, Polirom, 2011) cum s-au petrecut aceste modificări pe tărâmul atât de intim al sexualităţii. Respectivul istoric menţionează că, în aceeaşi perioadă, la Londra şi Amsterdam apăruse o subcultură publică homosexuală cu baruri şi cluburi proprii. La începutul veacului următor se vorbeşte de lesbiene, cuvânt intrat în vocabularul activ al elitelor Europei Occidentale cu un veac şi jumătatea înaintea termenului de homosexual. Apar societăţile pentru reformarea moravurilor şi, în replică, asociaţii creştine de susţinerea moralităţii. Astfel că în partea centrală a scenei acestor confruntări intră femeile.
De altfel, creştinismul occidental al secolului XVII e preponderent feminin. În cultul catolic apar comunităţi religioase feminine noi, precum ordinul călugăriţelor ursuline preocupate de educaţia primară a fetelor. Iar în bisericile protestante, femeile domină numeric comunitatea credincioşilor activi.
În reflecţiile teologilor, evlavia devine un apanaj feminim. Se admite şi că paşii femeilor se îndreaptă mai des spre biserică, iar rugăciunile lor sunt trainica punte dintre familia creştină şi Dumnezeu.
Iezuiţii la temelia universităţii clujene
Iezuiţii (Societatea lui Isus) fac figură aparte în istoria clerului creştin.
Un grup de studenţi parizieni, în frunte cu Ignaţiu de Loyola, au înfiinţat ordinul în 1534. Iezuiţii s-au pus sub ascultarea directă a papei, acesta fiind cel de-al treilea „jurământ” al lor pe lângă celelalte trei tipice monahismului (sărăcie, castitate, supunere). Au acţionat prin mijloace primordial culturale şi misionare. Au înfiinţat tipografii dintr-o parte în cealaltă a Europei. Dar mai ales şcoli, seminarii, colegii unde-au primit copii şi tineri din toate categoriile sociale. Instituţii iezuite au proliferat şi în Asia şi în America de Sud.
Însăşi Universitatea Babeş-Bolyai îşi are rădăcinile într-un colegiu iezuit înfiinţat la Cluj în 1581.
Lavinia Betea
Publicat în Adevărul, 2012